Martin Stricland începu să rîdă:

― Credeam că dacă am să-mi pun ochelari, am să mă văd altfel. Închipuie-ţi că mi-e o mare silă de mine. Deunăzi, sosind la Marsilia, şi intrînd într-o frizerie, m-am văzut în oglindă; ei bine, am simţit o vie dorinţă să mă iau la palme. Ţi s-a întîmplat vreodată asta?

― Nu; mă înţeleg destul de bine cu mine însumi.

― Asta preţuieşte mai mult decît o mină de aur. Îţi spun ca omul de meserie. Am avut mine de aur în Alaska şi mine de diamant la Capetwon…

Cu aceste vorbe, Martin Stricland făcu vînt globului Pămîntesc care prinse să se rotească iarăşi, arătîndu-şi mările şi continentele, brăzdate de meridiane.

― Crezi că sînt nebun? întrebă deodată, apucînd globul în palme.

― Hotărît că nu, deşi poate ţi-ar place să te creadă lumea.

Ciudatul personaj îşi holbă ochii, ca un om în pielea goală surprins de lumină, în timp ce Anton Lupan aruncă bucata de sticlă pe masă şi se uită la ceas, care arăta ora şapte.

― Aha! Ţi-ai pierdut răbdarea! strigă Martin Stricland, găsind în gestul lui temei de satisfacţie.

― Te înşeli, domnule! Răbdarea nu mi-am pierdut-o, dar aştept un exportator, care vine să ne navlosească vasul.

― Aşa? Cîte tone are goeleta asta?

― O sută.

― Cîţi oameni echipaj?

― Şapte.

― Puteţi pleca la drum în orice clipă?

― În orice clipă, plus douăzeci şi patru de ore. Martin Stricland rîse:

― Căpitane, felul dumitale de a vorbi îmi place. Vom pleca mîine seară.

― Unde?

― Aha! Iată în sfîrşit o întrebare! izbucni musafirul, de data asta satisfacţia fiindu-i întemeiată.

Şi învîrtind globul Pămîntesc, arătă cu degetul peste Atlantic, de-a lungul coastelor Braziliei, Uruguaiului, Argentinei, ca să se oprească la Capul Horn, în sudul continentului.

― Ţara de Foc! zise, ridicînd ochii şi aşteptînd ca omul din faţa lui să pălească.

Anton Lupan se uită la ceas, în liniştea cea mai deplină:

― Foarte bine, domnule! Mîine seară, la şapte, dacă-i ora care îţi convine!

* * *

Speranţa se pregătea de plecare. Se împlinise jumătate anul de cînd aştepta la Marsilia, bătută de soarele sudului. Hamalii cărau în magazie încărcătura debarcată de pe Bristol: lăzi, butoaie, baloturi, legături de sape, lopeţi, tîrnăcoape şi fel de fel de ciururi şi site ciudate, în timp ce echipajul făcea ultimele pregătiri pe punte.

La ora şase, Martin Stricland sosi în port într-o trăsură plină cu sticle de toate formele şi cu damigene pîntecoase.

― Şi bagajul domniei voastre? întrebă Gherasim, ieşindu-i în cale.

Pasagerul Speranţei arătă încărcătura din trăsură.

― Asta-i tot! Altceva nu-mi trebuie; porunceşte hamalilor să le ducă în cabina căpitanului. El unde este?

― Pe aici, pe aproape.

― Atunci spune-i că nu vreau să plecăm mai tîrziu de ora şapte. Mai am treizeci de lăzi cu sticle, debarcate de pe Bristol. Ce s-a făcut cu ele?

― Sînt pe punte; căpitanul mi-a spus să aştept dispoziţia domniei voastre.

― Bine! Unul din voi să le ia în primire şi să le aşeze în magazie, peste marfă, ca să poate scoate oricînd sticlele trebuitoare. M-ai înţeles, cîrmaciule?

Cu aceste cuvinte, Martin Stricland intră în cabină, destupă o sticlă, bău două pahare mari, după obiceiul lui – picătură cu picătură, ceea ce îi luă pe puţin un sfert de oră, apoi se întinse în pat, fără să se dezbrace – şi de atunci nu-l mai văzu nimeni pe punte, zile care-şi pierdură numărul.

În acest timp, căpitanul Speranţei şi Adnana îşi spuneau ultimele cuvinte înaintea despărţirii. Stăteau amîndoi pe o ladă, la cîteva zeci de paşi mai încolo, în bătaia domoală a soarelui care cobora printre catarge.

― Dar e aşa de departe, aşa de departe! spunea fata, cu vocea îndurerată.

El îi cuprinse mîinile.

― Nu, Adnana! Nu-i nici un sfert din drumul navigatorilor care au ocolit Pămîntul.

― Veţi avea de înfruntat atîtea primejdii!

― Nu atîtea cîte au înfruntat cei ce au trecut prima oară peste Atlantic!

― N-ar fi fost mai bine să rămîneţi?

Adnana, în felul ei de vorbire, nu-l dezlega niciodată pe Anton Lupan de oamenii săi, ca şi cînd nu s-ar fi gîndit anume la el, ci la întreg echipajul Speranţei.

În cele şase luni de zile de cînd oamenii aceştia erau la Marsilia, făcînd doar drumuri scurte, lipsind o săptămînă, uneori două, se deprinsese cu ei aproape, să-i ştie în port, să-i vadă pe la brutărie – ba încă Anton Lupan învăţase şi cum se face pîinea. Era firească deci întrebarea Adnanei:

― N-ar fi fost mai bine să rămîneţi?

Şi căpitanul îi răspunse acum, cam la fel cum îi răspunsese lui John Tennyson, cu o zi înainte:

― Da, poate ar fi fost mai bine să rămînem; depinde din ce unghi îţi priveşti soarta. Dar eu, chiar dacă aş vrea să rămîn, sînt dator să mă duc mai departe, să nu-mi las prietenul singur. Sînt încredinţat că are nevoie de mine!

Oare de ce nu răspundea Pierre Vaillant? Oare într-adevăr să nu fi primit nici una din acele cablograme?

― Şi-apoi – continuă Anton Lupan – pe lîngă toate celelalte, nu cred să fie o ambiţie deşartă dorinţa mea ca o corabie românească să ducă pavilionul ţării mele prin locuri unde nimeni nu l-a mai văzut vreodată.

― Dar cum pleci aşa, cu un om pe care nu-l cunoşti, nu ştii în ce cursă te atrage?

Anton Lupan începu să rîdă.

― Interesele mele nu coincid cu ale lui Martin Stricland, aşa că n-o să avem de împărţit nimic unul cu altul; el caută aur, eu cu totul şi cu totul altele. E un prilej care nu se iveşte de multe ori în viaţă şi mai ales într-o clipă ca asta, cînd ţi s-a împotmolit ancora. Îţi închipui că ar fi fost greu să găsim pe cineva la Marsilia, care să aibă de transportat marfă la Capul Horn; iar ca să pornim în călătorie pe socoteala noastră, ştii prea bine că în clipa de faţă era o imposibilitate: mi-ar fi trebuit un an să strîng suma trebuitoare, nădăjduind că am fi fost mai prevăzători şi mai chibzuiţi de data asta. Apariţia lui Martin Stricland a însemnat o salvare nesperată.

― Salvare! Salvare! murmură Adnana, neîndrăznind să-l privească. Oare dacă rămîneaţi aici, asta ar fi însemnat moartea?

El îi privi genele negre, care îi acopereau cu sfială ochii, îi privi faţa îmbujorată – bănui freamătul întregii ei fiinţe neîntinate şi îşi simţi inima caldă. Dar zadarnic; în vraja ei, mica sirenă era aşa