― Nu, Adnana! răspunse, mîngîindu-i mîna. Poate ar fi însemnat… poate ar fi fost…

Ea îşi ridică ochii şi în clipa scurtă cît privirile li se întîlniră, înţelese restul cuvintelor – căci se făcu palidă şi începu să răsufle repede, ca un om care se îneacă.

― Dar vezi tu, urmă Anton Lupan, cu vocea schimbată, în acelaşi timp ar fi fost o dezertare care mi-ar fi chinuit viaţa cu ghimpele neliniştii, mai neîndurător decît moartea.

― Te înţeleg! răspunse Adnana, în şoaptă. Iar el adăugă:

― Dar o să ne întoarcem!

Şi ea înclină din cap, fără să-l privească:

― O să vă aştept!… Echipajul Speranţei îmi îngăduie asta?

― Cred că da! Cel puţin de căpitan să nu te îndoieşti niciodată!

― E timpul, domnule! strigă Gherasim în clipa aceea, aplecat peste parapet, la pupa Speranţei.

Echipajul dezlega pînzele de pe ghiuri. Haralamb şi Ieremia îşi luaseră locul la cabestan, să ridice ancora.

Adnana păşi pe punte şi îi îmbrăţişa pe fiecare, apoi se îndreptă spre schelă. Negrilă îi ţinea calea, fără să zburde cum îi era obiceiul, de parcă ar fi presimţit despărţirea. Fata se aplecă şi îi cuprinse grumazul în braţe.

― Şi tu, şi tu pleci la capul lumii? Să n-o uiţi pe Adnana, viteazul, dragul meu Negrilă!

Lanţul începu să zornăie; pînzele de la prova ţîşniră în sus, pe straiuri. Adnana se întoarse spre căpitanul Speranţei. Pe obrazul ei umezit de lacrimi, praful din blana lui Negrilă lăsase pete – şi cu ele, nici cea mai primejdioasă sirenă n-ar fi putut avea o înfăţişare mai nevinovată. Un timp statură aşa, faţă-n faţă, la un pas unul de altul, privindu-se fără să se vadă, ascultînd zornăitul lanţului. De unde să ştie, cel care rămîne, zbuciumul celui care pleacă? Iar cel ce pleacă, de unde să ştie deznădejdea din inima cealaltă? Adnana întrebă, stăpînindu-şi lacrimile:

― Dar dacă…

Ar fi vrut să pună cea mai sfioasă, cea mai modestă întrebare căpitanului Speranţei: „Dar dacă are să-mi fie dor de voi? Dar dacă am să sufăr în lipsa voastră?”

Cuvintele se împotriviră, nu le găsi, nu putu să le rostească.

El răspunse:

― Atunci…

― Ancora la pic! strigă Haralambie, opintindu-se în manelele cabestanului.

Era clipa în care nici un căpitan nu şi-ar mai fi putut spune gîndul pînă la capăt; focul şi trinca fluturau pe straiuri… Adnana simţi în inimă ghearele ancorei.

― Rămîi cu bine, Adnana! Vezi, ai grijă ca în lipsa noastră pîinea să fie bună!

Ea înclină din cap.

― Am să mă străduiesc! Drum bun Speranţei!

Şi înainte ca el să poată face un gest de împotrivire, îi cuprinse mîinile şi i le sărută una după alta. Apoi o luă la fugă pe schelă, în timp ce parîmele de la pupa cădeau în apă, cu plesnitura biciului care îndeamnă telegarii.

Căpitanul apucă repede cavilele cîrmei, privindu-şi mîinile pe care le sărutase, umilă, biata sirenă. Prova Speranţei se rotea, căutîndu-şi drumul printre vapoare; el nu mai putea întoarce capul să se uite în urmă.

Abia dincolo de forturile care păzeau intrarea bazinului, avu răgazul să arunce o privire spre locul plecării, dar acum nu se mai vedea nimic, nici cheiul, nici Adnana. În schimb, marea se deschidea în faţă, înroşită de lumina dinaintea apusului, liberă pînă la orizontul amăgitor şi nestatornic, pe care nu-l poate atinge nimeni, niciodată.

Anton Lupan trase aer adînc, pînă ce oasele pieptului îi pîrîiră.

― Toate pînzele sus, Gherasime!

Negrilă stătea la pupa, cu capul deasupra parapetului, uitîndu-se stăruitor peste ape… Aşa rămase pînă ce noaptea se lăsă asupra ţărmului şi Gherasim aprinse felinarele. Atunci se întoarse, se întinse încet pe punte şi îşi lăsă botul pe labe, scîncind cu tristeţe şi nedumerire.

Dar nimeni din echipajul Speranţei nu era mai puţin nedumerit, mai puţin trist decît Negrilă.

Iar Speranţa naviga spre Baleare, în sunetul marşului triumfal pe care etrava, sarturile, catargele şi pînzele întinse ca aripile unei mari păsări singuratice îl cîntă în surdină, noaptea sau ziua, în amurg sau la răsăritul soarelui – în clipa tuturor plecărilor.

CAPITOLUL  XVIII

Invizibilul Martin Stricland

Era în anul cînd Ferdinand de Lesseps, care unise Marea Roşie cu Mediterana, înlesnind navigatorilor mult ocolitul drum spre Indii, se străduia, în altă parte a lumii, să lege Atlanticul de Pacific. Din nenorocire canalul Panama, început de el în 1881, avea să fie terminat de alţii, după moartea lui, abia treizeci şi trei de ani mai pe urmă.

Pînă atunci singura cale de trecere dintr-un ocean în altul rămînea drumul lui Magellan, care ocolea America de Sud prin cea mai sălbatică şi mai neprimitoare dintre strîmtorile cunoscute de corăbierii lumii. Furtunile năprasnice care izbucneau din senin, stîncile presărate pretutindeni, în locuri unde nu le-ai fi putut bănui, ploile reci, ninsorile, curenţii potrivnici şi atacurile băştinaşilor făceau, azi, după trei sute şaizeci de ani, tot atît de primejdioasă această cale, ca atunci cînd o străbătuse Magellan întîia oară.

Ţinuturile înconjurătoare, insulele îngrămădite de la ţărmul Patagoniei, care mărgineşte strîmtoarea la nord, pînă la Capul Horn erau şi astăzi tot atît de necunoscute ca la timpul cînd trecuse pe aici primul european. Vapoare şi corăbii străbăteau strîmtoarea, se adăposteau în golfuri, ca să se apere de furtunile năpustite din munţi, apoi, cînd timpul redevenea cît de cît prielnic, călătorii ridicau ancora şi plecau mai departe, fără să fi pus piciorul pe uscat, fără să fi căutat prieteşugul băştinaşilor, de care se fereau, ca de cel necurat.

Într-un ţinut de peste 70.000 de kilometri pătraţi existau numai cîteva aşezări statornice, dar nici unul din aceste oraşe, întemeiate de albi nu depăşea 2–300 de locuitori, Restul locurilor rămîneau necunoscute, necălcate de picior omenesc, ca pe vremea cînd nu se ştia de existenţa noului continent.

Sălbatic şi lipsit de bogăţii, pămîntul Ţării de Foc nu era un ţinut al huzurului; iată pricina pentru care lumea civilizată îl ocolea. Dar tocmai de aceea, astăzi, după atîţia ani Anton Lupan tot mai visa să ajungă acolo unde plănuise cu prietenul său, unde nu putuse ajunge Darwin şi unde îşi lăsaseră oasele alţi cercetători, printre care şi tatăl lui Pierre Vaillant.

Care erau mijloacele cu care pornise la acest drum, le ştim; altceva, în afară de o corabie şi şase oameni dornici să meargă