Joseph se gândea să taie un cocoș pentru prânzul de Crăciun, iar eu mă întrebam dacă ar fi trebuit să mănânc la cantină în ziua aceea. Ce va face Gregor câtă vreme eu voi fi în cazarmă? Sunt acolo părinții lui, va sta cu ei. Eram geloasă pe timpul pe care Herta și Joseph îl vor petrece împreună cu el, cât timp eu voi fi plecată.

— Poate vine la Krausendorf, la urma urmei este un soldat al Wehrmachtului.

— Nu, mi-a spus Joseph, soldații SS nu l-ar lăsa să intre.

Am ajuns să vorbim despre Gregor când era copil, se întâmpla des. Soacra mea mi-a povestit că până la vârsta de șaisprezece ani fusese un băiețel cam supraponderal.

— Avea obrajii roșii, chiar și când nu alerga. De multe ori părea că ar fi băut.

— De fapt, odată s-a îmbătat, a spus Joseph.

— Așa e! exclamă Herta. Ce amintiri îmi trezești! Fii atentă, Rosa! Cred că avea vreo șapte ani, nu mai mult. Era vară, ne întorceam de la câmp și l-am găsit întins pe canapea – mi-a arătat canapeaua de lemn lipită de perete –, chiar acolo. Era foarte vesel. Mamă, a zis, sucul pe care l-ai făcut este delicios.

Pe masă era o sticlă de vin desfăcută, pe jumătate goală, a explicat Joseph. L-am întrebat: Dumnezeule mare, de ce l-ai băut? Și el a zis: pentru că mi-era sete!

Joseph râdea.

Și Herta a râs cu lacrimi. I-am văzut mâinile deformate de artrită ștergându-și ochii și mi-am imaginat toate momentele în care l-a mângâiat pe Gregor când se trezea, dându-i părul de pe frunte când lua micul dejun, mi-am imaginat toate momentele când îi spăla seara fiecare centimetru al trupului său murdar, când se întorcea epuizat de luptele de gherilă de la marginea mlaștinii, cu praștia care îi atârna din buzunarul pantalonilor scurți. Mi-am imaginat toate momentele în care ea l-a pălmuit și apoi, stând în camera ei, îi venea să-și taie mâna care fusese sursa atrocității: atrocitatea de a lovi pe cineva care odinioară a fost parte din carnea ta, iar acum era o altă ființă umană.

— Apoi a crescut brusc, a zis Joseph. S-a făcut înalt, înalt, aproape peste noapte, de parcă și-ar fi turnat apă la picioare.

Mi-l imaginam pe Gregor ca pe o plantă, un plop foarte înalt, la fel ca cei care creșteau pe marginea drumului înspre Krausendorf, cu trunchiul mare și drept, scoarța de culoare deschisă, presărată cu lenticele, și am simțit nevoia să-l îmbrățișez.

De atunci am început să număr zilele. Le ștergeam cu un X din calendar, fiecare X scurtând puțin așteptarea. Ca să treacă mai ușor, mi-am impus câteva lucruri de rutină.

După-amiaza, înainte de a urca în autobuz, mergeam cu Herta la fântână să scoatem apă, iar la întoarcere dădeam de mâncare la găini. Lăsam uruiala în coteț, iar ele se repezeau să ciugulească nerăbdătoare. Era mereu una care nu reușea să intre în grup și smucea capul în stânga și-n dreapta, indecisă asupra a ce avea de făcut, sau poate era doar speriată. Capul ei minuscul mă impresiona. Scoțând un sunet interior, profund, găina umbla în căutarea unui spațiu doar pentru ea, până când se băga între două dintre camaradele ei, cu atâta forță, încât reușea să gonească una. Apoi echilibrul de putere se schimba iar. Era mâncare pentru toate, dar găinile nu aveau această convingere.

Le priveam cum depuneau ouă în cuib, hipnotizată de ciocul care vibra, cu gâtul în sus, în jos, înclinat într-o parte, apoi în cealaltă, cu o smucitură. Brusc, gâtul părea să se rupă sub sunetul sugrumat, iar găina își deschidea larg ciocul și ochii rotunzi de smarald. Mă întrebam dacă gemea de durere sau dacă asupra ei atârna condamnarea unei nașteri dureroase și a păcatului ce-l avea de ispășit sau dacă, dimpotrivă, erau urlete de triumf. Găinile asistau în fiecare zi la miracolul lor, eu nu avusesem parte nici măcar de unul.

Odată am prins-o pe cea mai mică ciugulind un ou pe care tocmai îl depusese. Am amenințat-o încercând să-i trag cu un șut, dar nu am fost suficient de rapidă, îl mâncase deja.

— Și-a mâncat propriul copil, i-am spus șocată Hertei.

Ea mi-a explicat că se poate întâmpla ca, din greșeală, găinile să spargă un ou și, din instinct, să-l guste. Și pentru că este gustos, îl mănâncă pe tot.

La masă, Sabine i-a povestit odată surorii sale Gertrude și Theodorei, cum fiul său cel mic, auzind vocea lui Hitler la radio, se speriase. Bărbia îi tremura, dezvăluindu-i gropițele, iar copilul izbucnise în lacrimi. Este Führerul nostru, de ce plângi? l-a întrebat mama lui. Și apoi, Führerului îi plac mult copiii, a adăugat Theodora.

Nemții iubeau copiii. Găinile își mâncau propriii copii. Nu am fost niciodată o nemțoaică adevărată și uneori mă îngrozeau găinile, ființele vii.

•

Într-o duminica, m-am dus cu Joseph în pădure să adunăm lemne de foc. O simfonie de ciripituri răsuna printre copaci. Căram bușteni și ramuri de copaci cu o roabă, ca să-i stivuim în hambarul care odinioară era folosit pentru furajele animalelor. Bunicii lui Gregor cultivaseră pământul și crescuseră vaci și boi, la fel ca străbunicii săi. La un moment dat, Joseph a vândut tot pentru a plăti studiile lui Gregor, apoi și-a găsit o slujbă de grădinar la castelul Von Mildernhagen. De ce ai făcut asta? l-a întrebat fiul său. Oricum suntem bătrâni, i-a răspuns el, ne ajunge cât să trăim. Gregor nu avea frați sau surori. Mama lui mai născuse doi copii, dar ambii muriseră. El nici măcar nu i-a cunoscut. El a apărut întâmplător, când părinții lui se resemnaseră deja cu gândul că vor îmbătrâni singuri.

În ziua în care le-a spus că va pleca să studieze la Berlin, tatăl său a fost dezamăgit. Nu numai că acel copil la care nici nu visase crescuse peste noapte, de seara până dimineața, dar acum îi intrase în cap ideea să plece.

— Ne-am certat, mi-a mărturisit Joseph. Nu înțelegeam, mă enervam. I-am jurat că nu va pleca, nu i-aș fi permis asta.