Gregor nu îmi povestise niciodată despre asta.

— N-ar fi făcut asta niciodată.

Joseph a oprit roaba. Și-a contractat fața într-o grimasă, frecționându-și spatele.

— Vă doare? Lăsați, o împing eu!

— Sunt bătrân, dar nici chiar așa! a ripostat el.

Apoi a continuat să meargă.

— A venit un profesor să stea de vorbă cu noi. S-a așezat la masă împreună cu mine și cu Herta și ne-a spus ca Gregor este un băiat inteligent, că merită să-și continue studiile. Faptul că un străin îl cunoștea pe fiul meu mai bine decât mine m-a înfuriat. Aveam o problemă cu profesorul ăla, l-am tratat într-un mod nepoliticos. Apoi, în hambar, Herta mi-a băgat mințile în cap, iar eu m-am simțit un idiot.

După vizita profesorului, Joseph a decis să vândă animalele, în afară de găini, iar Gregor s-a mutat la Berlin.

— A muncit mult și a obținut ceea ce și-a dorit, o profesie excelentă.

L-am revăzut pe Gregor în biroul său, așezat la planșeta de proiectare, pe muchia scaunului. Muta riglele pe hârtie, iar cu creionul se scărpina la ceafă. Îmi plăcea să mă uit la el când muncea, să privesc ori de câte ori făcea ceva, uitând de tot ce era în jurul lui, de mine. Se comporta la fel și atunci când nu eram prin preajmă?

— Ce bine ar fi fost dacă nu s-ar fi înrolat…

Joseph s-a oprit din nou, dar nu pentru a-și masa spatele. A privit în față, fără să vorbească, de parcă ar fi avut nevoie să reconstituie evenimentele. A făcut ceea ce trebuia pentru fiul său, dar ceea ce trebuia nu fusese de ajuns.

Am stivuit lemnele în hambar fără să spunem nimic. Nu era o liniște dezolantă. Vorbeam adesea despre Gregor, era tot ce aveam în comun, dar, după ce vorbeam despre el, trebuia să tăcem o vreme.

Imediat ce am intrat în casă, Herta ne-a anunțat că nu mai avem lapte. I-am spus că voi merge eu să iau în după-amiaza următoare, doar învățasem drumul.

•

Mirosul de bălegar mi-a confirmat că ajunsesem înainte să văd rândul la care stăteau femeile cu sticle goale în mâini. Adusesem un coș plin de legume, ca să le dau la schimb.

Un muget a răsunat în tot satul ca un strigăt de ajutor. Părea o sirenă de raid aerian. Aceeași disperare. Am fost singura care s-a agitat. Femeile avansau, discutând între ele sau în liniște, ținându-și copiii de mână sau strigându-i pe cei care se îndepărtaseră.

Am văzut ieșind două fete care mi se păreau cunoscute. Când s-au apropiat, mi-am dat seama că erau două degustătoare. Una cu o tunsoare băiețească și fața uscată, pe nume Beate, iar cealaltă cu sânii și șoldurile late îndesate într-o haină maro și o fustă clopot. Chipul ei era un basorelief, o chema Heike. Instinctiv, am fluturat mâna prin aer pentru a le saluta, dar m-am oprit imediat. Nu știam cât de secretă era sarcina pe care o aveam, dacă trebuia să ne prefacem că nu ne cunoaștem. Eu nu eram din sat și nu le mai întâlnisem în acel loc. În plus, la masă nu avusesem niciodată o conversație reală, poate că nu era cazul să le salut, poate că nu mi-ar fi răspuns. Au trecut pe lângă mine fără măcar să dea din cap. Beate avea ochii roșii, iar Heike i-a spus:

— Hai să împărțim asta, data viitoare îmi dai puțin de la tine.

Îmi era rușine că trăgeam cu urechea. Beate nu-și putea permite să ia lapte? Nu primiserăm încă primul salariu, dar urma să ne plătească pentru munca noastră, așa ne spuseseră soldații SS, deși nu specificaseră suma. Pentru o clipă, am avut îndoiala că acele femei ar fi fost două degustătoare, deși le văzusem de aproape. Cum era posibil să nu mă recunoască? Le-am urmărit cu privirea, sperând să se întoarcă spre mine. Nu s-au întors. S-au îndepărtat și nu le mai puteam vedea, iar în scurt timp mi-a venit rândul la lapte.

În drum spre casă a început să plouă. Aveam părul lipit de tâmple, haina plină de apă și frisoane din cauza frigului. Herta îmi spusese să iau pelerina, dar am uitat. Cu pantofii mei de oraș riscam să cad în noroi. Apa mă împroșca din toate părțile și nu vedeam. M-aș fi putut rătăci. Am început să alerg, deși aveam tocuri. La un moment dat, nu departe de biserică, am observat siluetele a doua femei ținându-se de braț. Le-am recunoscut după fusta în formă de clopot a lui Heike sau poate după spatele lor, pe care ochii mei îl imprimau pe retină în fiecare zi, stând la rând la cantină. Dacă și-ar fi întins pelerinele amândouă, ne-am fi putut adăposti toate trei. Le-am strigat, dar un tunet mi-a acoperit vocea. Le-am strigat din nou. Nu s-au întors. Poate că mă înșelasem, poate că nu erau ele. Apoi m-am oprit, am rămas neclintită în ploaie.

A doua zi, în sala de mese, am strănutat.

— Sănătate! a spus cineva din dreapta mea.

Fusese Heike. Am fost surprinsă să-i recunosc vocea de după trupul Ullei, care stătea între noi două.

— Și tu ai răcit ieri?

Deci mă văzuseră.

— Da, am răcit, am răspuns.

Nu mă auziseră când le strigasem?

— Lapte cald cu miere, a spus Beate, ca și cum ar fi așteptat permisiunea lui Heike ca să-mi vorbească. Laptele din belșug ar face minuni.

Trecuseră câteva săptămâni, iar suspiciunea față de mâncare se estompase, la fel ca în cazul unui pretendent căruia îi oferi din ce în ce mai multă încredere. Noi, slujitoarele, începuserăm să mâncăm cu lăcomie, dar, curând după aceea, abdomenul umflat scădea entuziasmul. Greutatea pe stomac părea o greutate pe inimă și, din cauza acelei confuzii, ora de așteptare de după masă devenea deprimantă.

Fiecare dintre noi încă trăia cu teama că ar putea fi otrăvită.

Când un nor umbrește brusc soarele amiezii, se întâmplă ca în acele secunde în care dispare să fie precedat de crepuscul. Și totuși, niciuna nu își putea ascunde consolarea pe care