ne-o oferea Griessnockerlsuppe{7}, cu acele găluște din griș care se topeau în gură, și nici devotamentul total față de Eintopf{8}, chiar dacă era fără carne de porc, de vită sau de pui. Hitler refuza carnea, iar la radio sfătuia cetățenii să mănânce tocană de legume cel puțin o dată pe săptămână. Se gândea probabil că e ușor să găsești legume în oraș, pe timp de război. Sau poate nu îl interesa. Un german nu moare de foame, iar dacă moare, nu este un german adevărat.

Eu mă gândeam la Gregor, atingându-mi burta, acum, că era plină și nu mai era nimic de făcut. Lupta mea cu otrava avea o miză prea mare pentru ca picioarele să nu-mi tremure ori de câte ori sațietatea lăsa garda jos. Cruță-mă până la Crăciun, cel puțin până la Crăciun, îmi spuneam în sinea mea, iar cu arătătorul desenam pe furiș semnul crucii în punctul în care se termina esofagul, sau cel puțin așa credeam, imaginându-mi interiorul corpului ca pe o grămadă de piese gri, așa cum le văzusem descrise în cărțile de la Krümel. Încet-încet, lacrimile începuseră să ni se pară penibile. Până și lui Leni. Dacă intra în panică, o strângeam de mână și îi mângâiam obrajii pătați de cuperoză. Elfriede nu plângea niciodată, în acea oră de așteptare, îi auzeam respirația zgomotoasă. Când era distrasă de ceva, privirea nu-i mai era aspră și devenea frumoasă. Beate mesteca cu o frenezie asemănătoare celei cu care ar fi netezit lenjeria de pat. Heike stătea în fața ei, îi era vecină încă de când erau copii, așa cum îmi spusese Leni, și, pentru că era stângace, când tăia păstrăvul cu unt și pătrunjel, își ridica cotul, lovind-o pe Ulla. Dar Ulla nu se sinchisea, continua să-și lingă colțurile gurii. Probabil că acel gest copilăresc, repetat în mod inconștient, îi amuza pe soldații SS. Eu mă uitam la mâncarea din farfuriile celorlalte, iar fata care avea aceeași mâncare ca mine în acea zi îmi era mai dragă decât o rudă apropiată. Simțeam o afecțiune nebănuită pentru coșul care îi apăruse pe obraz, pentru energia sau indolența cu care se spăla dimineața pe față, pentru scamele de pe lâna șosetelor vechi pe care probabil și le punea înainte să se bage în pat. Îmi făceam griji pentru supraviețuirea ei la fel de mult ca pentru a mea, întrucât împărtășeam aceeași soartă.

Cu timpul, și soldații SS s-au relaxat. Dacă erau bine dispuși, în vreme ce noi mâncam, ei discutau fără să ne acorde prea multă atenție și nici nu ne somau să facem liniște. Dacă în schimb erau cu capsa pusă, își pironeau ochii pe noi. Se uitau la noi așa cum ne uitam noi la mâncare, ca și cum erau pe punctul de a ne mușca. Se plimbau printre scaune cu arma în toc, evaluând greșit spațiul, iar pistoalele ne atingeau spatele, făcându-ne să tresărim. Uneori se aplecau asupra uneia dintre noi, pe la spate. De obicei, o alegeau pe Ulla, deliciul lor. Își îndreptau un deget spre pieptul său, șoptindu-i: te-ai murdărit, și brusc Ulla nu mai mânca. Ne opream toate.

Însă Leni era preferata lor, pentru că ochii verzi îi străluceau pe pielea aproape translucidă, prea subțire pentru a masca orice fel de ezitare pe care lumea i-ar fi generat-o, și pentru că era atât de neajutorată. Câte un soldat o strângea de obraz, schimonosindu-și vocea: Ochioaso!, iar Leni zâmbea. Nu de jenă. Ea credea că tandrețea pe care o trezea celorlalți o va proteja. Era dispusă să plătească prețul fragilității sale, iar soldații SS intuiau asta.

În cazarma din Krausendorf riscam să murim în fiecare zi, dar nu mai mult decât orice ființă vie. Mama avea dreptate în privința asta, îmi spuneam în timp ce ronțăiam cicoarea între dinți, iar conopida impregna pereții cu mirosul său familiar, reconfortant.

8.

Într-o dimineață, Krümel ne-a anunțat că urma să ne răsfețe. Chiar așa a spus, să ne răsfețe, pe noi, care nu credeam că mai aveam dreptul să fim răsfățate. A spus că ne va da să gustăm Zwieback{9}, abia scoasă din cuptor pentru a-i face o surpriză șefului.

— O adoră, mânca și în tranșee în timpul Marelui Război.

— Da, normal! Pe front era ușor să găsești ingredientele, a spus Augustine. Untul, mierea și drojdia le producea chiar el, cu sudoarea frunții!

Din fericire, soldații SS nu au auzit-o, iar Krümel dispăruse deja în bucătărie cu ucenicii.

Lui Elfriede i-a ieșit un sunet pe nas, ca și cum ar fi râs. Nu o auzisem niciodată pe Elfriede râzând, iar surpriza a fost atât de mare, încât m-a făcut și pe mine să râd. Am încercat să mă abțin, dar am auzit din nou acel murmur scurt și mi-a scăpat un hohot de râs.

— Berlinezo, chiar nu te poți controla? a spus ea.

În acel moment, în sala de mese s-a auzit o combinație de gemete și suspine, din ce în ce mai puternice, până la capitulare. Am izbucnit toate în râs în fața soldaților SS, cărora nu le venea să creadă.

— Ce e de râs? au întrebat cu degetele pe tocurile pistoalelor. Ce aveți?

Un soldat a lovit cu pumnul în masă.

— Vă fac eu să vă treacă cheful?

Ne-am potolit cu greu.

— Liniște! a spus Lunganul, când explozia de râs deja încetase.

Dar se întâmplase, râseserăm împreună pentru prima dată.

Zwieback era crocantă și parfumată. I-am savurat dulceața, eram neîndurătoare, pentru că aveam acest privilegiu. Krümel era mulțumit. Cu timpul, aveam să aflu că așa era mereu. Era mândru. Mândru de profesia sa.

Și el era tot din Berlin, își începuse cariera la Mitropa, compania europeană care se ocupa de administrarea vagoanelor-restaurant și a celor de dormit. În 1937 fusese angajat de Führer să-l răsfețe în timpul călătorilor cu trenul special. Trenul era dotat cu tunuri antiaeriene ușoare, pentru a răspunde atacurilor la altitudine joasă, precum și cu apartamente elegante, spunea Krümel, astfel încât Hitler îi spunea în