glumă „hotelul freneticului cancelar al Reichului”. Se numea Amerika, cel puțin până când America a intrat în război. Apoi a fost decăzut la numele de Brandenburg, ceea ce pentru mine suna mai puțin impresionant, dar nu i-am spus. Acum, Krümel locuia în Wolfsschanze și prepara peste două sute de porții de mâncare pe zi, răsfățându-ne și pe noi, degustătoarele.

•

Nu ni se permitea să intrăm în bucătărie, iar el ieșea numai dacă avea să ne spună ceva sau dacă era chemat de soldați. De exemplu, pentru că Heike semnala un gust ciudat al apei și, prin urmare, observa asta și Beate. Femeile săreau în picioare. Dureri de cap, greață, stări de vomă din cauza anxietății. Dar era Fachingen, apa preferată a Führerului! Îi spuneau „apa prosperității”, cum putea să te otrăvească?

Într-o marți, doi ucenici nu s-au prezentat la slujbă, aveau febră. Krümel a venit în sala de mese și m-a rugat să îl ajut. Nu știu de ce a apelat la mine, poate pentru că eram singura care citise cărțile despre nutriție, celelalte se plictisiseră repede. Sau poate pentru că eram din Berlin, la fel ca el.

Față de alegerea sa, Fanaticele au strâmbat din nas. Dacă cineva trebuia să intre în bucătărie, acelea erau ele, gospodinele perfecte. Într-o zi, am auzit-o pe Gertrude spunându-i surorii sale:

— Ai citit despre tânăra care a intrat în magazinul unui evreu și a fost imediat sechestrată?

— Nu, unde s-a întâmplat? a întrebat Sabine, dar Gertrude a continuat:

— Imaginează-ți că din spatele magazinului se putea ajunge într-un tunel subteran. Trecând prin tunel, comerciantul a dus-o în sinagogă cu ajutorul altor evrei și apoi au violat-o toți.

Sabine și-a pus mâinile la ochi, de parcă ar fi fost martoră la viol:

— Serios, Gerti?

— Desigur, a repetat sora ei, întotdeauna le violau înainte de a le oferi drept jertfe.

— Ai citit în Der Stürmer{10}, a întrebat Theodora?

— Știu și cu asta basta, a răspuns Gertrude. Deja noi, casnicele, nu mai eram în siguranță nici când mergeam la cumpărături.

— Așa este, a spus Theodora. Din fericire, au închis acele magazine.

Ar fi apărat cu unghiile și dinții idealul german de soție, mamă, gospodină și tocmai pentru că era o vrednică reprezentantă a idealului a cerut să vorbească cu Krümel. I-a povestit despre taverna pe care familia sa o avusese înainte de război, despre experiența ei în bucătărie și dorința ei de a demonstra acest lucru. Bucătarul s-a lăsat convins.

Ne-a dat câte un șorț și o ladă cu legume. Le-am clătit în lavoarul încăpător, în timp ce Theodora le tăia cubulețe sau rondele. În afară de faptul că mi-a reproșat că legumele erau încă pline de pământ sau că am făcut lac de apă pe podea, în prima zi nu mi-a vorbit. Ca un stagiar, și-a petrecut timpul spionând ucenicii, lipită de umărul lor atât de tare, încât se împiedicau de ea.

— Dă-te la o parte, striga Krümel când era pe punctul de a se împiedica de picioarele ei.

Theodora i-a cerut scuze, apoi a adăugat:

— Meseria se fură uitându-te la ce fac ceilalți. Nu-mi vine să cred că lucrez alături de un chef de rangul dumneavoastră!

— Umăr la umăr? Ți-am spus să te dai la o parte!

În zilele următoare însă, convinsă fiind că de acum era un membru al echipei cu drepturi depline, a hotărât conform eticii profesionale să mă bage în seamă. Tot o colaboratoare eram și eu. De fapt, incompetența mea evidentă făcea din mine subalterna ei. Așa mi-a povestit despre taverna părinților săi, un restaurant mic, cu mai puțin de zece mese.

— Dar încântător, ar fi trebuit să-l vezi.

Războiul i-a constrâns să îl închidă. Ea intenționa să îl redeschidă la sfârșitul războiului, chiar cu mult mai multe mese. Ridurile îi conturau pe marginea ochilor câte o aripioară caudală minusculă, care îi făceau să semene cu doi peștișori. Visurile privind taverna o entuziasmau, vorbea cu înflăcărare și astfel aripile se zbăteau pe chipul ei atât de tare, încât mă așteptam să le văd zburând, trasând o scurtă parabolă, apoi să plonjeze direct în oala cu apă fiartă.

— Dar, dacă vin bolșevicii, nu o să fie posibil, a spus ea. Nu vom deschide nicio tavernă, totul se va termina.

Aripile s-au oprit brusc, ochii nu mai înotau, erau fosile milenare. Câți ani avea Theodora?

— Sper că nu se va termina totul, m-am hazardat să-i răspund, pentru că nu știu dacă vom câștiga acest război.

— Nici să nu te gândești! Dacă rușii vor câștiga, soarta noastră va fi nimicirea și sclavia. Și Führerul a spus asta. Ai auzit despre coloanele de oameni care se îndreaptă spre tundra siberiană?

Nu, nu auzisem.

•

Mi-am amintit de Gregor stând în sufrageria noastră din Alternesseweg. Se ridicase din fotoliul pe care îl cumpăraserăm de la un magazin de vechituri și s-a apropiat de fereastră, oftând:

— Vreme de ruși.

Între soldați se folosea această expresie, mi-a explicat el, pentru că rușii atacau și în cele mai nefavorabile condiții meteorologice.

— Nu pățesc nimic.

Era în permisie și îmi povestea despre front – se întâmpla uneori. Despre Morgenkonzert, de exemplu, așa îi spuneau concertului de explozii pe care Armata Roșie îl ținea la răsărit.

Într-o seară, în pat, mi-a spus:

— Dacă vin rușii, nu vor avea milă.

— De ce ești convins de asta?

— Pentru că nemții îi tratează pe prizonierii ruși altfel decât pe ceilalți. Englezii și francezii primesc ajutor de la Crucea Roșie, iar după-amiaza joacă până și fotbal, în timp ce rușii trebuie să sape tranșee sub supravegherea soldaților din propria lor armată.

— Din armata lor?

— Da, oameni atrași de promisiunea unei felii de pâine sau a unui polonic de zeamă în plus, mi-a răspuns, stingând lumina. Dacă o să ne facă ceea ce le-am făcut noi, va fi înfiorător.

M-am perpelit mult timp în pat, nu reușeam să adorm, și la un moment dat Gregor m-a îmbrățișat.

— Iartă-mă, nu trebuia să-ți spun lucrurile astea, nu trebuie să le știi. La ce bun să le știi?

Am rămas trează