•

— O să merităm ceea ce o să ne facă, am zis.

Theodora m-a privit cu dispreț și a început iar să mă ignore. Ostilitatea ei m-a întristat. Nu aveam niciun motiv să fiu tristă, nu era o persoană cu care aveam ceva de împărțit, și adevărul este că nu aveam nimic de împărțit nici cu celelalte. Nici măcar cu Augustine – care mă înțepa: ți-ai făcut o nouă prietenă? –, nici cu Leni, care comenta despre mâncare ca și când aș fi gătit-o eu. Nu aveam nimic de împărțit cu acele femei, decât o slujbă pe care n-aș fi crezut vreodată că o voi avea. Ce vrei să te faci când o să fii mare? Degustătoarea lui Hitler.

Și totuși ostilitatea Fanaticei mă făcea să mă simt prost. Mă învârteam prin bucătărie mai stângace decât de obicei și, din greșeală, m-am ars. Am țipat.

Asistând la spectacolul pielii mele care se încrețea în jurul arsurii, Theodora a abdicat în fața intenției sale de a nu-mi vorbi, m-a apucat de mână și a dat drumul la robinet.

— Lasă să curgă apă rece.

Apoi a curățat un cartof, în timp ce ucenicii își continuau treaba. M-a uscat cu un prosop de vase și mi-a pus o felie de cartof crud pe rană.

— Va calma iritația, o să vezi.

Grija aceea maternă m-a înduioșat.

•

Stând în picioare, într-un colț, cu felia de cartof pe mână, l-am văzut pe Krümel aruncând un ingredient în supă, iar imediat după aceea chicotind de unul singur. Observând că l-am surprins, a dus arătătorul la gură:

— Nu este sănătos să te privezi complet de carne, a spus el. Ai învățat și tu asta din cărțile pe care ți le-am dat, nu-i așa? Încăpățânatul ăla nu vrea să înțeleagă, așa că îi pun niște slănină în supă fără să știe. Nici nu știi cât se enervează când observă. Dar nu prea observă, a adăugat, râzând în hohote. Dacă își bagă în cap că s-a îngrășat, nu-l conving să mănânce nimic.

Theodora, care turnase făină într-un castron, s-a apropiat.

— Vă rog să mă credeți, nici nu vrea să audă, a spus bucătarul, uitându-se la ea. Spaghetele din griș cu brânză quark? Le digeră atât de bine… și totuși, nu vrea. Preferata lui este plăcinta cu mere bavareză. O servesc mereu la ceaiul de seară, după ultima conferință, dar jur că, dacă e la dietă, nu se atinge nici măcar de o felie. În două săptămâni poate să slăbească și șapte kilograme.

— Ce este ceaiul de seară? a întrebat Fanatica.

— O întâlnire cu prietenii. Șeful bea ceai sau ciocolată caldă. E înnebunit după ciocolată. Ceilalți dau pe gât Schnapps până nu mai pot. Nu că lui i-ar face plăcere, să spunem că tolerează acest lucru. Doar cu Hoffmann, fotograful, s-a enervat odată. Ăla e un alcoolic. În general însă pe șef nu îl deranjează, ascultă Tristan și Isolda cu ochii închiși. Spune mereu: dacă aș fi pe patul de moarte, aș vrea să fie ultimul lucru pe care să-l audă urechile mele.

Theodora era în extaz. Mi-am îndepărtat felia de cartof, ulcerația se întinsese. Voiam să i-o arăt, mă așteptam să mă muștruluiască, să vină la mine și să-mi pună felia de cartof la loc: ține-o acolo și nu mai comenta! Dintr-odată mi s-a făcut dor de mama.

Dar Fanatica îi sorbea cuvintele lui Krümel, nu îi mai păsa de mine. Din modul în care bucătarul vorbea despre Hitler, era clar că îl avea la suflet și era convins că și noi îl aveam la suflet, chiar și eu. În fond, eram dispusă să mor pentru Führer. În fiecare zi, farfuria mea, cele zece farfurii aliniate, îi evocau prezența ca într-o transsubstanțiere. Fără promisiunea eternității: două sute de mărci pe lună, acesta era salariul nostru.

Ni-l dăduseră cu câteva seri înainte, într-un plic, la plecare. L-am îndesat pe furiș în buzunar sau în geantă, niciuna dintre noi nu a îndrăznit să-l deschidă în autobuz. Am frunzărit uimită bancnotele, închisă în camera mea. Suma era mai mare decât salariul pe care îl avusesem la Berlin.

Am aruncat felia de cartof la coșul de gunoi.

— Șeful spune că, dacă mănâncă carne sau bea vin, transpiră. Dar eu zic că transpiră pentru că e prea agitat.

Krümel nu se putea opri când vorbea despre el.

— Mi-a spus odată: uită-te la cai, uită-te la tauri! Sunt animale erbivore și sunt puternice și rezistente. Uită-te la câini, în schimb, e de ajuns să alerge puțin și deja sunt cu limba pe afară.

— Așa este, a spus Theodora. Nu m-am gândit la asta, are dreptate.

— Păi, nu știu dacă are dreptate. În orice caz, spune că nu suportă nici cruzimea sacrificării animalelor.

Krümel deja vorbea doar cu ea. Am luat o bucată de pâine dintr-un coș mare, separând coaja de miez.

— Odată, la cină, le-a povestit oaspeților săi că fusese într-un abator și încă își amintea cum îi bălteau galoșii în sânge proaspăt. Bietul Dietrich nu a mai mâncat… E un tip pe care îl impresionează orice.

Fanatica a râs cu poftă. Eu am rulat miezul de pâine, făcând tot felul de forme: cercuri, împletituri, petale. Krümel m-a mustrat pentru acea risipă.

— Sunt pentru dumneavoastră, am spus. Sunt la fel ca dumneavoastră, Firmiturică.

A mestecat în supă fără să mă asculte, rugând-o pe Theodora să verifice dacă sunt gata ridichile la cuptor.

— Aici totul e o risipă, am continuat. Noi, fetele, suntem o risipă. Nimeni nu ar putea să-l otrăvească vreodată cu acest sistem de control. Este absurd.

— De când ai devenit expertă în controale, a întrebat Fanatica. Probabil ești expertă și în strategii militare?

— Încetați, ne admonestă Krümel ca un tată ce intervine între fiicele care se ciorovăiesc…

— Și cum proceda înainte să ne angajeze pe noi? am provocat-o. Înainte nu îi era teamă că o să fie otrăvit?

Chiar în acei moment, un soldat a intrat în bucătărie pentru a ne duce la masă. Miezul de pâine a rămas pe blatul de marmură. Sigur