A doua zi, în timp ce pendulam între coordonarea impecabilă a ucenicilor care munceau și zelul Fanaticei, Krümel ne-a făcut un cadou neașteptat. Pe furiș, ne-a dat mie și Theodorei fructe și brânză. Chiar el mi le-a îndesat în geantă, în geanta de piele cu care la Berlin mă duceam la birou.

— De ce? am întrebat.

— Pentru că meritați, a spus.

Le-am dus pe toate acasă. Hertei nu îi venea să creadă când am scos pachetele pe care mi le dăduse Krümel. Dacă aveam acele delicatese la cină, era meritul meu. Era meritul lui Hitler.

Augustine a traversat culoarul autobuzului atât de repede, încât tivul fustei sale de culoare închisă părea că va exploda. A pus mâna pe spătarul banchetei, atingându-i părul lui Leni, și a spus:

— Facem schimb? Doar azi.

Afară era întuneric. Leni s-a uitat la mine confuză, apoi s-a ridicat și s-a aruncat pe un scaun gol. Augustine i-a luat locul, așezându-se lângă mine.

— Ai geanta plină, a spus.

Toate se uitau la noi, nu doar la Leni. Și Beate, și Elfriede. Fanaticele, nu, ele stăteau în partea din față, chiar în spatele șoferului.

Brusc, ne împărțiserăm în grupuri. Nu că în cadrul acestui grup ne-am fi așteptat la afecțiune. Se creaseră pur și simplu fracturi și apropieri cu aceeași inflexibilitate cu care se mișcă plăcile tectonice. În ceea ce mă privea, nevoia de protecție pe care o transmitea fiecare clipit din ochi al lui Leni mi-a atribuit o responsabilitate. Apoi era Elfriede, care mă împinsese în baie. În acel gest am simțit aceeași frică pe care o simțeam și eu. Era o încercare de a ne apropia. Intimă, da. Poate că Lunganul nu se înșelase. Elfriede căutase o încăierare, ca acei copii care numai după o bătaie reușesc să înțeleagă în cine să aibă încredere. Încăierarea fusese împiedicată de soldat și astfel am rămas cu niște conturi de reglat, și ea, și eu, o datorie reciprocă de apropiere corporală care genera între noi un câmp magnetic.

— E plină? Răspunde!

Theodora s-a întors. O reacție automată la vocea răgușită a Augustinei.

Cu câteva săptămâni în urmă, spusese că Führerul acționa din impuls, că era un om instinctiv. Da, da, e foarte deștept, comentase Gertrude, strângând două agrafe între dinți, fără să-și dea seama că tocmai își contrazisese prietena. Dar știi câte lucruri nu i se raportează? a continuat după ce și-a prins agrafele foarte strâns în codița răsucită într-o parte. Nici nu știe tot ce se întâmplă, nu e întotdeauna vina lui. Augustine a mimat că scuipă pe cineva.

Acum stătea lângă mine, cu picioarele încrucișate, cu un genunchi înfipt în scaunul din față.

— De câteva zile, bucătarul îți dă mâncare pentru acasă.

— Da.

— Foarte bine, vrem și noi.

Noi, cine? Nu știam ce să răspund. Solidaritatea nu era prevăzută printre degustătoare. Eram bulgări de pământ care pluteau și se ciocneau, rostogolindu-se unul lângă celălalt sau îndepărtându-se.

— Nu poți fi egoistă! Îi place de tine, cere-i mai mult!

— La de aici tot ce vrei, i-am spus, întinzându-i geanta.

— Nu ne ajunge. Vrem lapte, cel puțin două sticle. Avem copii și ne trebuie lapte.

Dar aveau și un salariu mai mare decât cel al unui muncitor mediu, nu despre nevoie era vorba. E vorba de dreptate, ar fi răspuns Augustine, dacă i-aș fi subliniat asta. Tu de ce trebuie să primești mai mult decât noi? Aș fi putut să o sfidez spunându-i să-i ceară Theodorei. Știa că Theodora ar fi refuzat. De ce în schimb se aștepta ca eu să accept? Nu eram prietena ei. Dar ea îmi simțea dorința de a fi acceptată, o simțise încă de la început.

Cum te împrietenești cu cineva? Acum, că le recunoșteam expresiile, pe care chiar le anticipam, fețele camaradelor mele păreau diferite de cele pe care le văzusem în prima zi.

Se întâmplă la școală sau la locul de muncă, în locurile în care ești obligat să-ți petreci multe ore din existența ta. Te împrietenești din constrângere.

— Bine, Augustine. Mâine o să întreb.

•

În dimineața următoare, Krümel ne-a informat că ucenicii se întorseseră, nu mai avea nevoie de noi două. I-am explicat Augustinei și celorlalte care o aleseseră purtătoare de cuvânt, dar Heike și Beate nu s-au resemnat. Nu este corect că tu te-ai bucurat de mâncare în plus, și noi nu. Noi avem copii. Tu pe cine ai?

Eu nu aveam copii. Ori de câte ori vorbeam despre asta cu soțul, îmi spunea că nu era momentul, că el era pe front, iar eu eram singură. Plecase în 1940, la un an după nuntă. Mă trezisem fără Gregor în apartamentul nostru cu mobilier la mâna a doua, dintr-un magazin unde ne plăcea să mergem sâmbăta dimineața, chiar și numai pentru a lua micul dejun la brutăria din apropiere, Schnecke{11} cu scorțișoară sau ștrudel cu mac, pe care le mâncam direct din pungă, o mușcătură fiecare, plimbându-ne. M-am trezit fără el și fără un copil, într-un apartament plin de vechituri.

Nemții iubeau copiii. În timpul paradelor, Führerul îi mângâia pe obraji și le îndemna pe femei să facă mulți copii. Gregor dorea să fie un german adevărat, și totuși, nu se lăsa molipsit. Spunea că a da naștere unui copil însemna să îl condamni la moarte. Dar războiul se va termina, susțineam eu. Nu este vorba despre război, răspundea, este viața însăși, toți murim oricum. Ești bolnav, îl acuzam, de când ești pe front, ești deprimat, iar el se înfuria.

Poate la Crăciun, cu ajutorul Hertei și a lui Joseph, voi reuși să-l conving.

Dacă aș fi rămas însărcinată, mi-aș fi hrănit copilul din pântec cu mâncarea de la cantină. O femeie însărcinată nu este un cobai bun, poate vicia experimentul, dar soldații SS nu ar fi aflat – cel puțin până când analizele sau burta nu ar fi dat sarcina la iveală.

Aș fi riscat să-mi otrăvesc copilul, am fi murit amândoi.

Sau am fi supraviețuit. Oasele lui mălăiețe și mușchii săi moi, crescuți cu hrana lui Hitler.