— Fură-l! mi-a spus Augustine. Intră în bucătărie, distrage bucătarul făcând conversație, vorbește-i despre Berlin, despre când mergeai la operă, inventează ceva! Și imediat ce se întoarce cu spatele, ia laptele!

— Ești nebună? Nu pot să fac asta.

— Nu e mâncarea lui, nu o iei de la el.

— Dar nu este corect, nu merită așa ceva!

— Dar noi merităm asta, Rosa?

Lumina făcea să strălucească blaturile de marmură pe care ucenicii le degresaseră.

— Mai devreme sau mai târziu, rușii vor renunța, o să vezi, a spus Krümel!

Eram singuri. Trimisese ucenicii să descarce proviziile care soseau cu trenul la gara din Wolfsschanze, spunând că li se va alătura la scurt timp după aceea, pentru că îi cerusem lămuriri cu privire la un capitol din cartea pe care o citeam, o carte pe care mi-o dăduse el. Nu găsisem o scuză mai bună ca să-l rețin. După ce îmi va explica – rolul de profesor îl făcea să se umfle în pene –, îi voi cere două sticle cu lapte. Deși Krümel nu mi-a dat niciodată lapte. Cu toate că ar fi fost nepoliticos și grosolan. Una este să primești un cadou, alta este să îți iei singur. Și apoi, pentru cine? Eu nu aveam copii, nu alăptasem niciodată. Krümel s-a așezat să vorbească cu mine. În câteva minute, era entuziasmat și mă copleșise cu sporovăială, ca de obicei. Dezastrul de la Stalingrad, din luna februarie a acelui an, îi demoralizase pe toți.

— Au murit pentru ca Germania să poată continua să trăiască.

— Asta spune Führerul.

— Iar eu îl cred. Tu nu?

Nu voiam să-l irit, altfel n-aș fi putut aspira la un tratament special. Am dat din cap ezitant.

— Noi vom câștiga, a spus. Pentru că așa e corect.

Mi-a povestit că seara Hitler mânca în fața unui perete pe care atârna un steag sovietic capturat la începutul Operațiunii Barbarossa. În acea cameră le arăta oaspeților pericolele bolșevismului. Celelalte națiuni europene le subestimau. Nu își dădeau seama că URSS era de neînțeles, obscură, sinistră la fel ca vasul-fantomă din opera lui Wagner? Doar un om încăpățânat ca el ar fi putut să o învingă, cu prețul de a o vâna până în Ziua Judecății.

— Doar el poate să facă asta, a spus Krümel, uitându-se la ceas. Oh, trebuie să plec! Mai ai nevoie de ceva?

Am nevoie de lapte proaspăt. Lapte pentru copii care nu sunt ai mei.

— Nu, mulțumesc. Dimpotrivă, pot să mă revanșez în vreun fel? Ați fost foarte amabil.

— Ai putea să-mi faci o favoare: sunt câteva kilograme de fasole de curățat. Vrei să începi tu, măcar până când mă întorc eu? Le spun eu soldaților că trebuie să rămâi aici.

M-a lăsat singură în bucătăria lui. Aș fi putut contamina proviziile, dar Krümel chiar nu se gândise la asta. Eram o degustătoare a lui Hitler, făceam parte din echipa lui, eram din Berlin, la fel ca el. Avea încredere în mine.

•

Stând la rând spre autobuz, cu geanta pe burtă, mi se părea că aud sticlele zornăind. Încercam să le blochez cu mâinile, să merg încet, dar nu foarte, ca să nu trezesc suspiciunea soldaților SS. Elfriede era în spatele meu. Adesea, când eram aliniate, stătea în spatele meu. Eram ultimele care ne mișcăm. Nu era indolență, era incapacitate de adaptare. Indiferent cât de mult eram dispuse să respectăm procedura, procedura ne integra cu greu. Ca două bucăți din materiale incompatibile sau de mărimi necorespunzătoare – dar n-ai nimic altceva ca să-ți construiești fortăreața, așa că vei găsi o modalitate să le adaptezi.

Respirația ei îmi gâdila ceafa.

— Berlinezo, te-ai lăsat îmbrobodită?

— Liniște, a zis fără vlagă un soldat.

Strângeam tare sticlele prin pielea genții. Mergeam încet, ca să evit orice impact.

— Credeam că ai înțeles că aici e mai bine ca fiecare să-și vadă de treaba lui.

Respirația lui Elfriede era o tortură. L-am văzut pe Lungan venind către mine, fără să se grăbească. Când a ajuns lângă mine, m-a cântărit din priviri. Am continuat să merg în spatele celorlalte până când m-a înșfăcat de braț, desprinzându-mi-l de geantă. Așteptam zgomotul inevitabil al sticlelor care se ciocnesc, dar sticlele nu s-au clătinat. Le îndesasem în așa fel încât să nu se miște în ascunzătoarea întunecată a genții, fusesem genială.

— Voi două iar complotați?

Elfriede s-a oprit.

Soldatul a apucat-o de braț și pe ea.

— V-am spus că dacă vă prind din nou, o să profit.

Simțeam sticla rece pe șold. Era suficient ca soldatul să-mi atingă geanta din greșeală și le-ar fi descoperit. Mi-a dat drumul la braț, mi-a prins bărbia între degetul arătător și degetul mare și s-a aplecat peste mine. Îmi tremura bărbia. O căutam din priviri pe Elfriede.

— Azi miroși nițel a broccoli. Cred că trebuie să o lăsăm pe altă dată.

Lunganul a început să se hlizească, puțin cam prea mult, pentru ca ceilalți soldați să îl poată imita. Depășiseră deja limita amuzamentului când a spus:

— Nu face fața asta, glumeam. Aici în cazarmă vă mai și distrați cu noi. Ce vreți mai mult?

•

Schimbul a avut loc pe sub scaun. Augustine adusese o sacoșă mică de pânză. Încă îmi tremura bărbia; sub obraz, îmi zvâcnea un nerv.

— Ai fost curajoasă și generoasă.

Zâmbetul cu care mi-a mulțumit părea sincer.

Cum te împrietenești cu cineva?

Noi și ei. Asta îmi propunea Augustine. Noi, victimele, femei tinere care nu au de ales. Ei, inamicii. Prepotenții. Krümel nu era de-al nostru, asta voia să spună Augustine. Krümel era un nazist. Iar noi nu am fost niciodată naziste.

Singura care evita să-mi zâmbească era Elfriede. Era concentrată la câmpurile întinse și la hambarele care se vedeau pe fereastră. În fiecare zi mergeam cu acel autobuz opt kilometri până la curba de la Gross-Partsch, exilul meu.

Din patul lui Gregor, revedeam contururile unei fotografii cu el, înfiptă în rama oglinzii de deasupra comodei. Să fi avut patru