Nu reușeam să dorm de când venisem la Gross-Partsch. Nu mai puteam. Nici la Berlin nu puteam să dorm, pentru că stăteam baricadați în pivniță împreună cu șobolanii. Herr Holler spunea că o să ajungem să-i mâncăm și pe ei când se vor termina pisicile și vrăbiile, exterminate și ele fără gloria unui monument al eroilor căzuți. Tocmai Holler spunea asta, el căruia din cauza panicii îi fierbeau intestinele și, dacă se retrăgea în colțul în care țineam găleata, lăsa în urmă un miros insuportabil.

Valizele erau pregătite ca să putem fugi dacă ar fi fost nevoie.

După bombardamentul de la Budengasse, am urcat în casă. Era inundată, țevile se spărseseră. Cu apa până la genunchi, am deschis valiza pe salteaua patului. Printre haine, am căutat albumul de fotografii. Nu se udase. Apoi am deschis valiza mamei și i-am mirosit îmbrăcămintea. Avea un miros prea asemănător cu al meu. Acum, că ea murise, iar eu nu, acel miros pentru care eram singura responsabilă, singura moștenitoare, mi se părea și mai obscen. În valiza ei am găsit o fotografie a lui Franz, trimisă în 1938 din America, la câteva luni după ce se îmbarcase. De atunci nu l-am mai văzut pe fratele meu. Fotografii cu mine nu erau. Dacă am fi fost nevoite să fugim, am fi fugit împreună, așa credea mama. În schimb, ea a murit.

După bombardament, am îngropat-o, apoi am intrat în casele părăsite, cotrobăind printre dulapurile bucătăriilor. M-am îndopat cu tot ce am putut și am furat cești și ceainice, ca să le vând apoi pe piața neagră, în Alexanderplatz, împreună cu serviciul de porțelan pe care ea îl păstra în vitrină.

Anne Langhans m-a primit la ea. Dormeam în același pat, cu micuța Pauline între noi. Uneori, mă prefăceam că este fetița pe care nu am avut-o niciodată. Respirația ei mă consola, acum era mai familiară decât cea a mamei mele. Speram ca într-o zi Gregor să se întoarcă de pe front, să reparăm țevile din casa familiei mele și să avem un copil. Ba nu, doi. În somn, ei vor respira ușor, cu gura deschisă, la fel ca Pauline.

•

Gregor era atât de înalt când ne plimbam împreună pe Unter den Linden, unde teii dispăruseră: oamenii trebuiau să-l vadă bine pe Führer defilând la paradă, și atunci au tăiat copacii. Abia îi ajungeam la umăr. Pe bulevard, m-a luat de mână, iar eu l-am întrebat:

— Nu e puțin demodată povestea asta cu secretara și șeful?

Mi-a răspuns:

— Dacă te concediez, am dreptul să te sărut?

Mă făcea să râd. S-a oprit, s-a sprijinit de geamul unui magazin, m-a tras încet spre el, iar eu mi-am înăbușit râsul în lâna puloverului său. Apoi am ridicat ochii și i-am văzut chipul în geamul magazinului. Aureola pictată în jurul capului era galbenă, iar privirea îi era sumbră, de parcă tocmai alungase negustorii din Templu. Ne-am sărutat sub ochii lui – Adolf Hitler a fost cel care a ne-a binecuvântat iubirea.

•

Am deschis sertarul comodei, am scos toate scrisorile lui Gregor, le-am recitit una câte una. Era ca și cum îi auzeam vocea, prefăcându-mă că e lângă mine. X-urile marcate cu stiloul pe calendar îmi aminteau că foarte curând acest lucru se va adeveri.

În dimineața în care a plecat, m-a văzut chircită pe pragul ușii de la dormitor, cu fruntea sprijinită de tocul ușii. Ce ai? Nu i-am răspuns.

Mi se părea că am cunoscut fericirea abia după ce l-am întâlnit. Înainte, nu mă gândisem niciodată că aș avea acest drept. Acele cearcăne din jurul ochilor erau un semn al destinului. Dar era atât de radiantă și sățioasă, și era a mea, o fericire pe care Gregor mi-o adusese în dar, ca și cum ar fi fost cel mai simplu lucru din lume. Era vocația lui.

Apoi însă a abandonat această misiune, avea una mai importantă. Mă întorc curând, mi-a spus, și mi-a mângâiat tâmplele, obrajii, buzele, a încercat să-mi strecoare degetele în gură, așa cum obișnuia, pactul nostru tacit: ai încredere în mine, am încredere, iubește-mă, te iubesc, fă dragoste cu mine – dar eu am strâns dinții și el și-a tras mâna.

Mi-l imaginam alergând prin tranșee, cu respirația transformată de ger în norișori de abur. Acum sunt doi care nu au înțeles că în Rusia e frig, mi-a scris. Unul este Napoleon. Pe celălalt nu l-a menționat din precauție. Când l-am întrebat despre acțiunile de pe front, a invocat obligația secretului militar. Poate că era doar un pretext ca să nu mă sperie. Poate că în acel moment lua cina în jurul focului, cu soldații mâncând pe genunchi din gamela plină cu carne din conserve, cu uniforma tot mai largă pentru că slăbiseră, dar eu știam că Gregor mânca fără să se plângă, pentru ca niciunul dintre tovarășii săi să nu-l considere o povară. Întotdeauna și-a dorit ca ceilalți să se bazeze pe el, pentru a se simți puternic.

La început, îmi scria că se simțea ciudat să doarmă cu persoane necunoscute, fiecare având la dispoziție o armă. Oricine, în orice moment, l-ar fi putut împușca, din cauza unei dispute ivite în timpul unui joc de cărți, a unui coșmar mult prea real, a unei neînțelegeri în timp ce mărșăluiau. Nu avea încredere în ei. Gregor avea încredere doar în mine. I-a fost rușine pentru acele gânduri, când a început să se atașeze de tovarășii lui.

Era pictorul care în timpul războiului își pierduse două degete și nu știa dacă va mai picta vreodată. Îi ura în egală măsură pe naziști și pe evrei. Pe naziștii înfocați, în schimb, nu-i interesa prea tare de evrei și era convins că nici măcar Hitler nu avea insomnii din acest motiv. Spunea că Berlinul nu va fi niciodată bombardat, pentru că Führerul nu ar permite acest lucru. Apoi casa părinților mei a fost bombardată și nu știu dacă acest lucru a fost suficient pentru a-i nărui