convingerea. Hitler a calculat fiecare lucru, spunea camaradul său. Soțul meu îl asculta pentru că era din același detașament, iar în război, spunea el, ajungi să devii un singur trup. Ei erau trupul de care simțea că aparține, o oglindă care îl reflecta la infinit pe al său. Ei, nu eu, erau carne din carnea lui.

Apoi era Reinhard, cel căruia îi era frică de tot, chiar și de păduchi, și se agăța de Gregor ca de tatăl său, deși era mai mic cu trei ani. Papă-lapte, îi spuneam eu. În ultima scrisoare pe care am primit-o la Berlin, Gregor îmi spusese că excrementele erau dovada că Dumnezeu nu există. Uneori îi plăcea să provoace, știam asta toți cei de la birou. Dar așa ceva nu mai spusese niciodată. Aici avem tot timpul diaree, scrisese el, din cauza hranei, a frigului și a fricii. Reinhard făcuse pe el în misiune. Neprevăzutul era la ordinea zilei, dar pentru el fusese degradant.

Dacă omul chiar a fost creat de Dumnezeu, spunea soțul meu, crezi că Dumnezeu ar fi inventat ceva atât de scârbos precum rahatul? N-ar fi găsit altă modalitate, una care să nu fi implicat efectele hidoase ale digestiei? Rahatul este un tertip atât de pervers, încât fie Dumnezeu este un pervers, fie nu există.

•

Și Führerul, la rândul său, lupta împotriva efectelor digestiei. Pentru Krümel era un calvar. Regimul alimentar pe care i-l stabilise era foarte sănătos, și totuși, șeful continua să ia Mutaflor. I-l dăduse profesorul Morell, dar în ultima vreme nici măcar el, medicul său personal, nu mai știa ce să facă. Tergiversa și îi prescria medicamente împotriva flatulenței. Pacientul înghițea până la șaisprezece pe zi. Hitler elaborase un sistem complex pentru a nu fi otrăvit de inamic, dar între timp se intoxica.

„Ar fi mai bine să nu-ți mai povestesc toate astea. Sunt o gură-spartă, a chicotit Krümel. Dar tu le ții pentru tine, da?”

După prânz, eram încă în bucătărie terminând de curățat grămada de fasole pe care mi-o dăduse. Theodora s-a oferit să mă ajute, bucătăria era teritoriul ei și detesta faptul că stăteam acolo fără ea. I-am spus că nu era nevoie, iar Krümel era prea ocupat ca să îi dea atenție. Plecase la gară cu ucenicii și mă lăsase din nou singură.

M-am ridicat foarte încet de pe scaun, ca să nu scârțâie pe podea, și, amortizând fiecare pas, pentru ca nici cel mai mic foșnet să nu atragă atenția soldatului care stătea la ușă, am scos două sticle de lapte din frigider. Mă înțepa pielea în timp ce le luam. Și totuși, eram foarte încântată de îndrăzneala mea. Suficient cât să nu mă gândesc că Krümel ar fi observat că lipseau două, de fapt, patru sticle; sau suficient încât să cred că nu și-ar fi dat seama. Cu siguranță tot ce era în bucătărie fusese numărat, cu siguranță el completa o listă cu tot ce intra și ieșea din bucătărie. Dar de ce s-ar fi gândit la mine? Mai erau și ucenicii, ar fi putut să-l ia ei.

•

Stând la rând, Lunganul a venit la mine și mi-a deschis geanta. Nu a fost un gest spectaculos, pur și simplu închizătoarea a cedat, iar gâturile sticlelor au ieșit din ea. Lunganul s-a întors către Theodora, care a spus:

— Ia te uită!

— Să n-aud nici musca! a strigat, reducând-o la tăcere.

Camaradele mele aveau fețele înspăimântate, năucite. Cineva s-a dus la gara din Wolfsschanze să-l cheme pe bucătar. Ne-au obligat să rămânem pe coridor, în picioare, până când a sosit bucătarul. Când a ajuns în fața mea, mi s-a părut și mai firav, mi s-a părut sfărâmicios.

— Eu i le-am dat, a spus.

Un junghi în stomac. Nu era piciorul unui bebeluș, ci perversiunea lui Dumnezeu.

— Sunt o mică răsplată pentru munca pe care a depus-o în bucătărie. Rosa Sauer nu este plătită pentru asta, este plătită să deguste, deci mi se părea corect să o răsplătesc, cu atât mai mult cu cât a continuat să lucreze și după ce ucenicii s-au întors la lucru. Sper că nu este o problemă.

Alt junghi. Nimeni nu a primit vreodată ceea ce merita, nici măcar eu.

— Nu este nicio problemă, dacă așa ai considerat. Însă data viitoare să ne spui!

Lunganul s-a uitat din nou la Theodora, ea s-a uitat la mine. Nu își cerea iertare, își declara disprețul.

— Hai să terminăm cu asta! a spus un alt soldat SS.

Ce voia să spună? Să încetăm să-i mai oferim mâncare Rosei Sauer? Să încetăm să o mai spionăm pe Rosa Sauer? Sau încetează cu tremuratul Rosa Sauer, pentru numele lui de Dumnezeu!

— Haide, dați-i drumul!

Îmi ardeau urechile și aveam privirea încețoșată de lacrimile care ieșiseră la suprafață ca apa din pământul forat. Era suficient să nu clipesc și lacrimile ar fi stagnat în globul ocular, s-ar fi evaporat. Nici măcar în autobuz nu le-am lăsat să curgă.

Augustine nu mi-a dat sacoșa de pânză, sticlele au mers cu mine până la curba casei. De îndată ce autobuzul a plecat, am vărsat laptele pe pământ.

Era pentru copiii ei, ba nu, era pentru Hitler. Cum am putut să risipesc un astfel de concentrat de calciu, fier, vitamine, proteine, zaharuri și aminoacizi? Grăsimea din lapte este diferită de celelalte grăsimi, scria în cărțile pe care mi le dăduse Krümel, este mai ușor de asimilat, iar corpul o folosește imediat și în mod eficient. Aș fi putut să păstrez sticlele la rece, în pivniță, să le invit pe Augustine, Heike și Beate și să le spun: iată laptele pentru copiii voștri, Pete, Ursula, Mathias și gemenii; sunt ultimii doi litri, îmi pare rău că nu s-a putut mai mult, oricum a meritat. Aș fi putut să le invit în bucătăria Hertei și să le servesc cu ceai. Cum te împrietenești cu cineva? Mi-au cerut să fur pentru ele.

Aș fi putut să îi dau sticlele Hertei și lui Joseph, mințind despre modul în care le procurasem. Krümel este atât de generos, îmi