În schimb, stăteam acolo, nemișcată, aplecată, uitându-mă la laptele împroșcat pe pietriș. Voiam să-l irosesc, nu trebuia să-l bea nimeni. Nu voiam să-l aibă copiii lui Heike, Beate și Augustine, nu voiam să-l aibă niciun copil care nu era al meu, fără să am remușcări.

Am ridicat capul doar când sticlele s-au golit. Am văzut-o pe Herta la fereastră. Mi-am șters fața cu dosul palmei.

•

A doua zi, mi-am făcut curaj să deschid ușa de la bucătărie.

— Am venit să te ajut cu fasolea, am spus.

Studiasem fraza, mai ales tonul vocii, vesel, dar nu prea mult, în spatele căruia, dacă remarca, imploram. Sunetele însă au ieșit trunchiate.

Krümel nu s-a întors.

— Mulțumesc, nu mai este nevoie.

În colț, lăzile de lemn erau așezate una peste alta, goale. Frigiderul era în partea opusă, nu am îndrăznit să mă uit la el. Mi-am privit unghiile, erau îngălbenite, dar acum, că îmi terminasem treaba, vor redeveni ca înainte, unghii de secretară.

M-am apropiat de Krümel.

— Eu vă mulțumesc. Vă cer iertare.

Vocea nu mai era trunchiată, era sacadată.

— Nu vreau să te mai văd în bucătăria mea, a spus și în acel moment s-a întors.

Nu i-am susținut privirea.

Am dat din cap de mai multe ori, cu ochii în pământ, vrând să spun că îi voi da ascultare, și am ieșit uitând să salut.

Era sfârșitul lunii decembrie. De când începuse războiul, mai ales după plecarea lui Gregor, Crăciunul pentru mine își pierduse atmosfera festivă. Anul acesta, în schimb, îl așteptam cu aceeași nerăbdare ca atunci când eram copil, pentru că urma să-mi aducă soțul în dar.

Dimineața îmi puneam pe cap o căciulă de lână împletită de Herta, înainte să urc în autobuzul cu care traversam întinderi de zăpadă, printre coloane de fagi și mesteceni, ducându-mă spre Krausendorf, unde, împreună cu alte tinere nemțoaice, urma să particip la liturghie. O armată de credincioase gata să primească pe limbă împărtășania care nu ne va mântui.

Dar oare cine ar fi preferat viața veșnică în locul vieții sale aici pe pământ? Eu, sigur nu. Înghițeam mâncarea care m-ar fi putut ucide ca și cum ar fi fost o jertfă. Trei jertfe pe zi pentru fiecare zi a slujbei de Crăciun. Îi oferi lui Dumnezeu efortul de a face temele, tristețea patinelor care s-au rupt sau gripa ta, spunea tata seara, când ne rugam împreună. Atunci uită-te la ofranda asta, uită-te! Îi ofer spaima de a muri, întâlnirea mea cu moartea amânată de luni întregi, pe care nu o pot anula, le ofer în schimbul venirii lui, tată, în schimbul venirii lui Gregor. Frica intră în mine de trei ori pe zi, fără să bată vreodată la ușă, se așază lângă mine și, dacă mă ridic, mă urmărește, deja aproape că îmi ține de urât.

Te obișnuiești cu toate, să extragi cărbunele din mină, dozându-ți cantitatea de oxigen, să mergi cu ochii minții pe grinda unui șantier suspendat în aer, înfruntând vertijul hăului, te obișnuiești cu sirenele raidurilor aeriene, să dormi îmbrăcată ca să poți fugi repede atunci când sună, te obișnuiești cu foamea, cu setea. Sigur, mă obișnuisem să fiu plătită ca să mănânc. Ar fi putut părea un privilegiu, dar era un loc de muncă la fel ca oricare altul.

•

În Ajunul Crăciunului, Joseph a prins un cocoș de picioare, l-a întors cu capul în jos și, cu o apăsare ușoară a mâinii, i-a rupt gâtul. Un sunet slab, scurt. Herta a pus o oală pe foc, iar când apa fierbea, a cufundat cocoșul de trei, patru ori, ținându-l mai întâi de cap, apoi de picioare. După aceea l-a jumulit, smulgându-i penele cu mâinile. Toată acea ferocitate, numai pentru Gregor, care trebuia să sosească. Din fericire, Hitler era plecat, iar eu eram liberă, puteam să mănânc împreună cu soțul meu și familia lui.

Ultima dată când Gregor a venit în permisie la Berlin, în timp ce asculta radioul în sufrageria din Budengasse, m-am apropiat și l-am mângâiat. S-a lăsat mângâiat fără să reacționeze. Părea o provocare, era o distragere a atenției. N-am spus nimic, nu voiam să stric puținele ore care ne rămâneau să le petrecem împreună. M-a surprins în timp ce dormeam, fără niciun cuvânt. M-am trezit cu trupul său peste al meu, cu furia lui. În starea aceea de somnolență, nu m-am împotrivit, dar nici nu i-am cântat în strună. Apoi m-am gândit că avea nevoie de întuneric. Avea nevoie să nu mă vadă ca să poată face dragoste cu mine. Asta m-a speriat.

•

Am primit scrisoarea cu o zi înainte de Ajun. Era foarte scurtă. Gregor spunea că era internat într-un spital de campanie. Nu spunea ce i s-a întâmplat și nici unde era rănit, spunea doar să stăm liniștiți. I-am răspuns imediat, rugându-l să ne dea mai multe informații.

— Dacă a putut să ne scrie, înseamnă că nu este nimic grav, a spus Joseph.

Dar Herta și-a cuprins fața în mâinile deformate de artroză și a refuzat să mănânce din cocoșul pe care îl pregătise.

În noaptea de 25, având insomnii ca de obicei, nu reușeam nici măcar să stau în camera lui. Fotografia lui Gregor de când avea cinci ani mă sfâșia. M-am dat jos din pat și am început să umblu prin casă, în întuneric.

M-am lovit de cineva.

— Scuzați-mă, am spus, recunoscând-o pe Herta. Nu pot să dorm.

— Scuză-mă tu, a răspuns ea. În noaptea asta suntem amândouă somnambule.

•

Îmi urmez instinctul cu precizia și siguranța unui somnambul, spusese Hitler, ocupând Renania.

E o biată somnambulă, spunea fratele meu, pentru că atunci când eram mică obișnuiam să vorbesc în somn.

Mama obișnuia să spună: trăncănește mult, nu tace nici măcar în somn. Franz se ridica de la masă: cu brațele întinse și cu limba scoasă, se mișca precum o marionetă, scoțând sunete guturale. Tata îi spunea: potolește-te și mănâncă!

Visam că zbor. O forță mă ridica de la pământ și mă trăgea tot mai sus,