simțeam un gol sub picioare, apoi era vântul care vuia și mă arunca în copaci, pereții clădirilor pe care îi evitam la limită, zgomotul puternic care mă asurzea. Știam că era un vis și că, dacă aș fi vorbit, vraja s-ar fi rupt și m-aș fi întors în patul meu. Dar nu aveam voce, doar o bulă de aer comprimat în gât, care se spărgea cu o clipă înainte de impact, explodând într-un strigăt: Franz! Ajutor!

La început, fratele meu mă întreba cu gura uscată: Ce este? Ce ți-am făcut? Apoi se trezea morocănos doar pentru a spune: Pot să știu cine te-a supărat?

Spuneam: răpirea. Nu lui Franz și nici părinților mei. Spuneam așa, pentru mine. Și odată lui Gregor, care mă îmbrățișase în somn, iar eu eram toată transpirată. Am murmurat: E răpirea, nu mi s-a mai întâmplat de ani buni. Nu mi-a cerut explicații, a murmurat și el: A fost doar un vis.

Gdanskul tocmai fusese ocupat.

După bombardament, m-am gândit că răpirea fusese întotdeauna un vis premonitoriu. Dar până la urmă fiecare viață este o presiune, un risc continuu de prăbușire.

•

Pe 27 decembrie era ziua mea de naștere. Nu mai ningea, iar eu îmi doream ca răpirea să mă absoarbă din nou. Ar fi fost o eliberare, un șuvoi de neliniști expulzate laolaltă, fără obligația de a le păstra, pentru a nu o deranja pe Herta, care era deja devastată, pentru a nu-l face pe Joseph să se îngrijoreze.

Răpirea nu a revenit. Soțul meu nu venise și nici nu ne mai scrisese.

Două luni și jumătate mai târziu, am primit o altă scrisoare de la biroul central pentru informarea familiilor militarilor. Spunea că Gregor Sauer, în vârstă de 34 de ani, 1,82 înălțime, 75 de kilograme, 101 cm dimensiunea toracelui, părul blond, nas și bărbie normale, ochi albaștri, tenul deschis, dantură sănătoasă, de profesie inginer, era dat dispărut.

Dispărut. Pe foaie nu scria că bărbatul acela, pe numele lui Gregor Sauer, avea gambele subțiri, două degete de la picior separate ca de un golf, și că tocea pantofii spre interior, că îi plăcea muzica, dar nu cânta niciodată, dimpotrivă implora: Taci, te rog!, pentru că eu fredonam încontinuu, cel puțin înainte de război, și că se bărbierea în fiecare zi, cel puțin pe timp de pace, iar albul spumei de bărbierit întins cu pămătuf contrasta cu buzele cele mai roșii și mai cărnoase – nu, nu erau așa –, iar pe acele buze subțiri își trecea arătătorul când conducea mașina lui, o NSU veche, și pe mine mă irita pentru că mi se părea un gest de ezitare. Nu îl iubeam dacă era vulnerabil, dacă interpreta lumea ca pe o amenințare, dacă nu voia să-mi dăruiască un copil. Acel deget dus la gură mi se părea o protecție, o distanță față de mine. Pe foaie nu scria că dimineața prefera să se trezească devreme și să ia micul dejun singur, să ia o pauză de la discursurile mele, deși eram căsătoriți doar de un an și a trebuit să plece pe front, dar dacă mă prefăceam că dorm, imediat după ce își bea ceaiul, se așeza pe marginea patului și îmi săruta mâinile cu devoțiunea cu care sunt sărutați copiii.

Credeau că l-au identificat prin acea serie de cifre, dar dacă nu spuneau că este soțul meu, atunci nu era el cel despre care vorbeau.

•

Herta a leșinat pe scaun. Herta, am strigat-o.

Nu a răspuns.

— Herta! am zgâlțâit-o.

Era rigidă și moale în același timp. I-am dat apă, nu a băut.

— Herta, te rog!

Și-a arcuit gâtul, am mutat paharul. Cu fața spre tavan, a spus:

— Nu-l voi mai vedea niciodată.

— Nu a murit, am țipat, iar corpul său s-a lovit de spătar.

M-a privit, în sfârșit.

— Nu a murit, e dispărut. Scrie dispărut. Ați înțeles?

Încet-încet, trăsăturile ei și-au revenit și imediat după aceea a început să se agite.

— Unde este Joseph?

— Îl chem acum, dar trebuie să beți apă, i-am spus, apropiindu-i paharul de buze.

— Unde este Joseph? a întrebat din nou.

Am alergat în sat, spre castelul Von Mildernhagen. Bușteni mici, filiformi, crengi putrezite, țiglă plină de mucegai, gâște perplexe în spatele gardului de plasă, femei la ferestre și un bărbat pe bicicletă, care și-a scos pălăria să mă salute continuând să pedaleze, în timp ce eu alergam ignorându-l. Pe un stâlp, un cuib. Barza își îndrepta ciocul spre cer ca și cum se ruga. Nu se ruga pentru mine.

Leoarcă, m-am agățat de poartă și l-am strigat pe Joseph. Se întorseseră deja berzele. Atât de devreme? În curând vine primăvara, iar Gregor nu se va mai întoarce. Era soțul meu. Era fericirea mea. Nu mă voi mai juca cu lobii urechilor lui, nu-și va mai împinge fruntea în sânii mei, încolăcindu-se în jurul meu ca să-i mângâi spatele. Nu își va mai lipi obrazul de burta mea, nu voi avea niciodată un copil cu el, nu îl va ține niciodată în brațe, nu îi va povesti despre aventurile sale de copil de la țară, cu zile întregi prin copaci, sărituri bombă în lac, apa sloi și buzele vinete. Aș fi vrut să-i bag din nou degetele în gură pentru a mă simți în siguranță.

Cu nasul între gratii, am strigat. A venit un bărbat, m-a întrebat cine sunt, am bâlbâit că îl căutam pe grădinar, că sunt nora lui, dar înainte ca el să deschidă, intrasem deja și alergam nu știu încotro, apoi i-am auzit vocea lui Joseph și m-am dus către el. I-am dat foaia. A despăturit-o și a citit-o.

— Veniți acasă, vă rog! Mutti are nevoie de dumneavoastră.

Clinchetul pașilor pe trepte ne-a obligat să ne întoarcem.

— Joseph!

Îl striga o femeie cu părul roșcat și fața rotundă, mieroasă, ținând de un colț al rochiei ca și cum ar fi alergat să ne prindă din urmă. Haina așezată pe umeri alunecase într-o parte, descoperind mâneca de culoare vișinie.

— Doamnă baroană!

Socrul meu i-a cerut scuze pentru vâlva creată, i-a explicat ce s-a