întâmplat și a cerut permisiunea să plece. Ea s-a apropiat, i-a luat mâinile într-ale ei și le-a ținut cu grijă, de teamă să nu cadă, așa mi s-a părut.

— Îmi pare foarte rău, i-a spus ea cu ochii umezi.

În acel moment, Joseph a izbucnit în lacrimi.

Nu văzusem niciodată un bărbat plângând, un bătrân. Era un plâns înfundat, care îi făcea articulațiile să scârțâie, ceva care avea de-a face mai mult cu osteoporoza, cu șchiopătatul, cu pierderea controlului muscular. O disperare senilă.

Baroana a încercat să-l consoleze, apoi a renunțat, așteptând să se liniștească.

— Dumneavoastră sunteți Rosa, nu-i așa?

Am dat din cap. Ce știa ea despre mine?

— Păcat că ne întâlnim într-o ocazie atât de tristă. Îmi doream foarte mult să vă cunosc. Joseph mi-a vorbit despre dumneavoastră.

Nu aveam timp să o întreb de ce voia să mă cunoască, de ce el i-a povestit despre mine, de ce ea, o baroană, discuta cu un grădinar. Socrul meu și-a desprins mâinile colțuroase din mâinile femeii, și-a șters genele rare și mi-a zis să plecăm. I-a cerut scuze baroanei de nu știu câte ori, iar pe drum mi-a cerut scuze și mie.

•

Eram văduvă. Nu, nu eram. Gregor nu murise. Doar că nu știam unde era și dacă se va mai întoarce vreodată. Câți dispăruți se întorseseră din Rusia? Nu aveam nici măcar o cruce unde să pun flori proaspete în fiecare săptămână. Aveam o fotografie de când era copil, cu ochii mijiți din cauza soarelui, fără să zâmbească.

Mi-l imaginam lungit pe o parte în zăpadă, cu brațul întins, și îmi simțeam pulsul îndepărtat, absent. Mâna lui strângea aerul. Mi-l imaginam adormit, pentru că nu rezistase oboselii, iar camarazii săi nu voiseră să-l aștepte. Nici măcar papă-lapte nu l-a așteptat. Câtă lipsă de recunoștință! Iar el a degerat. Când va veni căldura, lespedea de gheață care odată fusese soțul meu, se va topi și poate o fată cu obrajii roșii ca o Matrioșcă îl va trezi sărutându-l. Cu ea va începe o viață nouă și va avea copii, pe nume Iuri și Irina, vor îmbătrâni într-o dacea{12} și, uneori, în fața șemineului, va avea un sentiment vag pe care nu va putea să și-l explice. La ce te gândești? îl va întreba Matrioșca. Mi se pare că am uitat ceva, de fapt pe cineva, dar nu știu pe cine, va răspunde el.

Sau, ani mai târziu, va sosi o scrisoare din Rusia. Corpul lui Gregor Sauer a fost găsit într-o groapă comună. De unde știau că este el? De unde vom ști că nu s-au înșelat? Îi vom crede, pentru că nu vom avea de ales.

12.

Când autobuzul soldaților SS a frânat, mi-am tras cearșaful pe față.

— Trezește-te, Rosa Sauer! au urlat de afară.

În după-amiaza dinainte, în Krausendorf, nu s-a aflat nimic. Eram paralizată de vestea pe care organismul meu a respins-o în loc să o metabolizeze. Doar Elfriede a spus:

— Berlinezo, ce ai?

— Nimic, am răspuns.

Cu o față serioasă, mi-a pus mâna pe umăr:

— Rosa, ești bine?

Am plecat de lângă ea. Contactul cu mâna ei dărâmase bariera.

— Rosa Sauer! au strigat din nou de afară.

Am auzit turbina motorului până când s-a oprit. Am rămas nemișcată. Găinile nu cotcodăceau, încetaseră de luni bune, Zart le impusese tăcerea. Era suficientă prezența lui pentru a le calma. Se obișnuiseră să audă cauciucurile pe pietriș. Cu toții ne obișnuiserăm.

Am auzit câteva bătăi în ușa camerei mele și vocea Hertei care mă striga. Nu am răspuns.

— Joseph, vino! a spus ea.

Apoi am auzit-o apropiindu-se, dând cearșaful la o parte, zgâlțâindu-mă. S-a asigurat că trăiesc, că eram eu.

— Ce ai de gând, Rosa?

Corpul meu era acolo, nu era dat dispărut, dar nu reacționa.

A venit și Joseph după ea:

— Ce este?

Și în acel moment au bătut la ușă.

Socrul meu s-a îndreptat spre ușa de la intrare.

— Nu îi lăsa să intre! am cerșit.

— Ce vrei să spui? a protestat Herta.

— Să îmi facă ce vor, nu-mi pasă! Sunt obosită.

Herta avea o crestătură între sprâncene, o tăietură mică verticală pe care nu o observasem niciodată. Nu era frică, era resentiment. Mă jucam de-a moarta când poate fiul ei chiar era mort. Mă puneam în pericol pe mine și pe ei doi.

— Ridică-te! a spus.

Le prindeau bine cele două sute de mărci pe care le câștigam lunar.

— Te rog!

Mi-a căutat mâna palpând pătura, mi-a mângâiat-o prin cearșaf și în acel moment un soldat SS a dat năvală în cameră.

— Sauer!

Am tresărit amândouă.

— Heil Hitler! a declamat Herta.

Apoi a spus:

— Noaptea trecută, nora mea nu s-a simțit bine, vă rugăm să ne scuzați. Acum se pregătește și vine.

Nu m-am ridicat. Nu era sfidare, nu aveam putere. Joseph mă privea îngrijorat din spatele soldaților SS. Herta s-a întors către oaspetele în uniformă:

— Între timp, pot să vă ofer ceva de băut?

De data asta și-a amintit să respecte regulile politeții.

— Hai, Rosa, grăbește-te!

Mă uitam în tavan.

— Rosa! m-a implorat Herta.

— Nu pot, jur! Joseph, explicați-i dumneavoastră.

— Rosa! a insistat și Joseph.

— Sunt obosită, m-am săturat.

Am întors capul, privind către soldatul SS:

— Mai ales de voi.

Bărbatul a ocolit-o pe Herta, a dat cearșaful la o parte, m-a apucat de braț, m-a tras jos din pat, apoi m-a târât pe podea, iar cu cealaltă mână strângea ferm tocul pistolului. Găinile nu respirau, nu simțeau niciun pericol.

— Încalță-te, dacă nu vrei să vii desculță! a ordonat soldatul SS, dându-mi drumul la braț.

— Iertați-o, nu s-a simțit bine, a încercat Joseph.

— Gura! Altfel, vă aranjez pe toți trei!

Ce făcusem? Voiam să mor, acum că Gregor nu mai era. Dispărut, i-am spus Hertei, nu e mort, înțelegeți? Dar peste noapte am avut convingerea că și el mă abandonase, la fel ca mama. Nu mă gândisem să mă revolt. Oare mă revoltam? Doar nu eram un soldat, doar nu eram o armată. Nu eram carnea de tun a Germaniei, cum spunea Gregor. Lupt pentru Germania nu pentru că