Nu mă gândisem la consecințe: un proces ultrarapid, o execuție scurtă? Voiam doar să dispar și eu, atât.

— Vă rog, a gângăvit Herta, crispându-se toată, îmi luați nora de lângă mine, fiul meu tocmai a fost dat dispărut, vin eu în locul ei astăzi. Degust eu în locul ei…

— V-am spus să tăceți!

Soldatul SS a lovit-o pe Herta cu cotul sau poate cu țeava pistolului, nu știu, nu am văzut. Am văzut-o doar pe soacra mea crispându-se și mai mult. Și-a dus o mână la coastă. Joseph a prins-o, eu mi-am înăbușit un țipăt și mi-am luat pantofii tremurând. M-am încălțat, cu inima bubuindu-mi în gât. M-am ridicat, soldatul m-a împins înspre cuier, mi-am luat haina, m-am îmbrăcat, Herta nu a ridicat capul. Am strigat-o, voiam să-i cer scuze. Joseph o îmbrățișa în tăcere. Așteptau să ies, ca să poată să geamă, să leșine de durere sau să se întoarcă în pat, să schimbe broasca de la ușă și să nu mai deschidă niciodată. Nu merit nimic în afară de ceea ce fac: să mănânc mâncarea lui Hitler, să mănânc pentru Germania, nu pentru că o iubesc și nici măcar de frică. Mănânc mâncarea lui Hitler pentru că asta merit, asta sunt.

•

— Fetița a făcut nazuri? a rânjit șoferul când colegul său m-a aruncat într-un scaun.

Theodora stătea în primul rând ca de obicei și a evitat să mă salute. Nici Beate, nici Heike nu au îndrăznit s-o facă în acea dimineață. Apoi, în timp ce toate celelalte se prefăceau că dorm, Augustine, stând pe partea stângă la două scaune distanță de mine, m-a strigat în șoaptă, îi vedeam profilul în mișcare, nervos, ca o pată tulbure. Nu i-am răspuns.

A urcat și Leni, care a venit direct la mine. A ezitat. Haina peste cămașa de noapte probabil că a speriat-o. Nu știa că mama așa a murit îmbrăcată, că acea îmbrăcăminte pentru mine coincidea cu sfârșitul. Îmi pusesem pantofii fără ciorapi și îmi era frig la picioare. Degetele îmi amorțiseră în pielea pantofilor. Erau pantofii pe care-i purtam la Berlin, la biroul unde Gregor era șeful meu, iar eu eram bucuria lui. Unde te duci cu tocurile alea? îmi spunea Herta, dar în dimineața asta avea o coastă ruptă sau fracturată, nu reușea să vorbească. Unde te duci cu tocurile alea? se gândea cu siguranță Leni. Tocuri și cămașă de noapte, ce tâmpenie! A clipit de câteva ori din ochii ei verzi, apoi s-a așezat.

Sigur o să fac bătături pe care le voi înțepa cu unghia ca să le sparg. O putere exercitată asupra corpului meu doar de mine. Leni m-a luat de mână și doar atunci mi-am dat seama că o țineam inertă pe picior.

— Rosa, ce s-a întâmplat? a spus ea.

Augustine s-a întors. O pată, o tulburare vizuală. Gregor spunea: văd fluturi, muște care zboară, pânze de păianjen, iar eu îi spuneam: uită-te la mine, iubitule, concentrează-te!

— Rosa!

Leni mă ținea de mână cu blândețe. Căuta răspunsuri la Augustine, care își legăna capul. Pata dansa, vederea ceda. Nu aveam putere.

Poți înceta să mai trăiești și atunci când ești viu. Gregor poate era viu, dar nu mai trăia. Nu pentru mine. Reichul continua să lupte, făcea planuri pentru Wunderwaffen{13}, credea în miracole. Eu nu am crezut niciodată în ele. Războiul va continua până când Göring va reuși să-i ia locul lui Goebbels, spunea Joseph. Războiul părea că va dura o veșnicie, dar eu mă hotărâsem să nu mai lupt. Mă răzvrăteam, nu împotriva soldaților SS, ci împotriva vieții, încetam să mai trăiesc, stând pe scaun în autobuzul care mă ducea la Krausendorf, cantina Regatului.

*

Șoferul a frânat din nou. Pe geam am văzut-o pe Elfriede așteptând pe marginea drumului, cu o mână în buzunarul paltonului și cu țigara în cealaltă. Și-a intersectat privirea cu a mea. Pomeții păreau să-i țâșnească de sub piele. A strivit chiștocul cu pantoful și a urcat, continuând să mă privească.

Venea spre noi și nu știu dacă Leni îi făcuse semn sau dacă Augustine i-a spus ceva sau fusese din cauza privirii mele. S-a așezat lângă Leni, pe cealaltă parte a culoarului îngust, și a spus:

— Bună dimineața!

Leni a bâlbâit sfioasă:

— Bună!

Nu era o zi bună. Elfriede nu-și dăduse seama?

— Ce are?

— Nu știu, a răspuns Leni.

— Ce i-au făcut?

Leni nu a răspuns. Și apoi, Elfriede nu i se adresa ei. Cu mine vorbea, dar eu nu mai existam.

Elfriede și-a dres vocea:

— Berlinezo, în dimineața asta te-ai pieptănat când s-a oprit alarma?

Fetele chicoteau, numai Leni se abținea. Mă gândeam: Nu pot, Elfriede, jur că nu pot!

— Ulla, ce zici de coafura asta? Îți place?

— E mai bine decât cu codițe, a răspuns timid Ulla.

— Poate așa e moda la Berlin.

— Elfriede! i-a reproșat Leni.

— Și hainele sunt destul de îndrăznețe, berlinezo. Nici măcar Zarah Leander n-ar fi îndrăznit o asemenea combinație.

Augustine a tușit puternic. Poate era un semnal pentru Elfriede, să nu mai insiste, să nu exagereze, poate că ea înțelesese. Ea care își pierduse soțul pe front și se hotărâse să poarte negru, în semn de doliu pentru totdeauna.

— Ce știi tu, Augustine? Tu ești o fată de la țară. Berlineza asta sfidează până și frigul în numele modei. Învață-le ceva, berlinezo!

Fixam plafonul autobuzului și speram să se prăbușească peste mine.

— Se pare că nu suntem demne nici măcar să ne răspundă.

De ce se purta așa? De ce mă chinuia? Și, în plus, iar cu povestea asta cu hainele. Îți sugerez să-ți vezi de treaba ta, spusese. De ce în ziua aia nu mă lăsa în pace?

— Leni, tu ai citit Încăpățânata?

— Da… când eram mică.

— E o carte frumoasă, nu-i așa? Cred că așa o să-i spunem Rosei de acum încolo, Încăpățânata.

— Încetează! o imploră Leni, strângându-mă de mână.

Mi-am tras mâna, am apăsat cu degetele pe picior până când am simțit că mă