— Corect, inamicul ne ascultă, cum spune Goebbels.

Am întors capul spre Elfriede.

— Pot să știu ce vrei?

Leni și-a astupat nasul cu degetul mare și arătătorul, ca și cum urma să se arunce în apă. Era modul ei de a-și controla anxietatea.

— Dă-te la o parte! i-am spus.

Mi-a făcut loc. M-am ridicat de pe scaun, m-am dus în fața lui Elfriede și m-am aplecat peste ea:

— Ce dracu’ vrei?

Elfriede mi-a atins genunchiul.

— Ți s-a făcut pielea de găină.

I-am tras o palmă. Brusc, s-a ridicat, m-a împins, am trântit-o la pământ și într-o secundă am fost peste ea. Pe gât i-au apărut mai multe vene ca niște coarde întinse pe care îmi venea să le smulg. Nu știam ce voiam să-i fac acelei femei. Să urăști, spunea profesoara mea de istorie din liceu. O nemțoaică trebuie să știe să urască. Elfriede scrâșnea din dinți, încerca să se elibereze, să mă dea jos de pe ea. Gâfâiam nas în nas cu ea.

— Te-ai descărcat suficient? mi-a spus la un moment dat.

Slăbisem strânsoarea fără să-mi dau seama.

Înainte să-i pot răspunde, soldatul m-a apucat de guler și m-a târât pe culoarul autobuzului așa cum făcuse mai devreme, acasă. M-a lovit cu cizmele în șolduri, peste picioarele goale, m-a obligat să mă ridic și să stau în față, pe locul din spatele șoferului, lângă Theodora, pe același rând cu Gertrude și Sabine. Theodora își astupase urechile. Nu se aștepta ca soldații SS să ne bată, pe noi, degustătoarele lui Hitler, care aveam o sarcină atât de importantă, o chestiune de viață și de moarte, domnule caporal, puțin respect! Sau poate era obișnuită. Poate că soțul ei o bătea în mod regulat și nu numai când exagera cu berea. Cu cât bărbatul este mai important, cu atât mai nesemnificativă trebuie să fie femeia. Chiar și Hitler spunea asta. Și atunci, Fanatico, stai în banca ta, nu ți-o lua în cap!

După mine, i-a venit rândul lui Elfriede. Am auzit cizma lovindu-i oasele, fără niciun scâncet.

•

La masă nu am reușit să înghit aproape nimic, m-am forțat. Nu era din cauza fricii de soldații SS. Măcar de-aș fi înghițit otravă! Doar un dumicat dacă aș fi înghițit și aș fi fost dată pe mâna morții fără să fiu nevoită să mi-o procur singură. Aș fi fost exonerată măcar de această responsabilitate. Dar mâncarea era sănătoasă, nu am murit.

Camaradele mele nu-și văzuseră soții sau iubiții de câteva luni. Dacă Augustine era oficial singura văduvă, noi toate celelalte eram singure de mult timp. Nu aveam exclusivitate la durere, ele nu mi-ar fi permis-o. Poate de aceea nu am spus nimic, nici măcar lui Leni, nici măcar lui Elfriede, care oricum nu aveau soț sau iubit.

Leni vorbea despre iubire cu ingeniozitatea visătorilor, a celor care au citit despre ea în foiletoane, dar nu știu clar despre ce este vorba. Nu cunoștea dependența emoțională de o altă ființă umană – alta decât cea care ți-a dat naștere –, care nu era acolo atunci când te-ai născut. Nu-și părăsise niciodată tatăl și mama pentru a se apropia de un străin.

Odată, Augustine a spus: Leni vrea ca războiul să se termine, pentru că îi e teamă că nu va mai apuca să se căsătorească. Ea căuta marea iubire, se păstra în așteptarea ei.

Nu râde de mine! s-a plâns Leni.

Apoi însă a izbucnit războiul, a continuat Augustine, iar bărbații s-au evaporat.

Leni s-a apărat: Nu sunt singura fată bătrână.

Dar nu ești o fată bătrână, am liniștit-o, tu ești foarte tânără!

Nici Elfriede nu este căsătorită, a spus Leni, și este tot timpul singură.

Elfriede a auzit-o. Și-a dus o mână la gură ca și când voia să oprească cuvintele să iasă. Buzele i-au atins inelarul gol.

Singură pe lume, fără să aibă pe cine să aștepte sau să piardă, Elfriede mânca cu capul în jos, fără pauză. Când a terminat, a cerut voie să meargă la baie. Nu era Lunganul și nici soldatul SS care ne bătuse în autobuz. În timp ce un soldat o însoțea, am spus:

— Și eu am nevoie la baie.

Elfriede a iuțit pasul. S-a închis în toaletă, eu m-am sprijinit de ușă.

— E numai vina mea.

Mi-am lipit fruntea de lemnul vopsit în alb.

— Iartă-mă!

Nu am auzit-o urinând, nu am auzit-o mișcându-se, nimic.

— Gregor a fost declarat dispărut, asta s-a întâmplat. Poate că e mort, Elfriede.

Cheia s-a întors în broască, ușa s-a deschis către exterior, m-am dat înapoi. Am rămas nemișcată, așteptând să se deschidă complet. Elfriede a ieșit, avea privirea aspră, cu pomeții ieșiți în afară. S-a repezit spre mine, eu nu m-am mișcat. M-a îmbrățișat.

Nu făcuse asta niciodată. M-a strâns puternic, lipindu-mă de corpul ei osos. Nu aștepta pe nimeni acel corp și putea să ofere adăpost corpului meu. Era atât de cald, atât de primitor, iar suspinele îi dospeau în piept până când se revărsau. De când primisem scrisoarea, încă nu plânsesem. Nu mai îmbrățișasem pe nimeni de luni întregi.

•

Herta nu mai frământa pâine, nu mai aduna ouăle dimineața ca să ia micul dejun cu Joseph, nu mai sporovăia seara cu noi, nu mai tricota. A deșirat fularul pe care îl tricotase pentru Gregor și a aruncat ghemul. Zart l-a găsit scotocind în tomberonul din curtea din spate și s-a jucat cu el prin toată casa, deșirând ața printre picioarele scaunelor și ale mesei. Scamele de lână pluteau în aer, se lipeau peste tot. Poate în alte împrejurări acea trăsnaie ne-ar fi amuzat. Poate că Herta și-a amintit de trăsnăile fiului său și tocmai ca să alunge acea amintire a gonit pisica afară cu un șut fără vlagă.

Joseph a continuat să asculte radioul după cină, fumându-și pipa. Ba mai mult, căuta posturi străine cu și mai multă tenacitate decât înainte, de parcă ar fi așteptat să intercepteze vocea lui Gregor: Sunt în viață, sunt în Rusia, vino să mă iei! Dar nu era o vânătoare de comori. Nu avea hartă, iar drept indicii, doar vești din ce