Eu nu am mai făcut gem cu Herta și nu am mai mers în grădina de legume cu Joseph. De când ajunsesem acolo, atunci când culegeam legume, îmi puneam galoșii lui Gregor de când era mic. Tatăl lui îi găsise în pivniță. Evident, mă strângeau. Gingășia picioarelor de copil ale soțului meu, picioare pe care nu le văzusem niciodată, nu le atinsesem niciodată, m-a emoționat. Acum însă mă devasta.

Am hotărât să-i scriu în fiecare zi tot ce-mi trecea prin cap. Un jurnal al absenței sale. Când se va întoarce, îl vom reciti împreună, el mă va tachina subliniind pasajele cele mai triste sau prea sentimentale, iar eu, în glumă, îi voi trage un pumn în piept. Am încercat. Nu am reușit să scriu, nu aveam ce să-i povestesc.

Nu mai mergeam în pădure, nu mai eram atentă la cuiburile goale ale berzelor, nu mai ajungeam la lacul Moy să cânt ghemuită pe marginea apei. De fapt, nu mai aveam chef să cânt.

Leni încerca cu stângăcie să aibă grijă de mine. Era singura care făcea asta. Sunt convinsă că e în viață, susținea cu un optimism insuportabil. Poate a dezertat și acum e în drum spre casă.

Nu mă consola faptul că văduvia, efectivă sau potențială, era o condiție comună. N-am crezut niciodată că mi se poate întâmpla mie. Gregor a intrat în viața mea pentru a mă face fericită, acesta era rolul lui. Orice alt rol scotea în evidență o farsă. Mă simțeam păcălită.

Elfriede probabil că intuia asta și poate de aceea nu încerca nici măcar să mă consoleze.

— Vrei o țigară? m-a întrebat odată.

— Știi că nu fumez.

— Vezi? Ești mai puternică decât mine, și a zâmbit.

Pentru o clipă, acel zâmbet, la care doar eu aveam dreptul, a restabilit ordinea. Pentru o clipă, indulgența s-a răspândit prin corp. Nici măcar nu se uitase la vânătăile de pe picioare. În zilele care au urmat altercației, Elfriede și-a arhivat mental toate vânătăile înainte ca ele să se estompeze. Eram sigură de asta.

Eu, în schimb, mi le-am studiat în fiecare dimineață. Dacă apăsam cu degetul pe ele, zvâcneau, și asta mă ajuta să sper că Gregor nu dispăruse definitiv. Vânătăile trădau o rebeliune care persista. Când și acea durere fizică avea să dispară de pe pielea mea, nu avea să mai existe niciun semn al existenței soțului meu pe pământ.

•

Într-o zi, Herta s-a trezit cu ochii mai puțin umflați decât de obicei și a decis că Gregor este bine, că va intra pe ușă într-o dimineață în zori, că va arăta la fel ca atunci când s-a înrolat, dar mult mai înfometat. Imitând-o, am încercat să mă autosugestionez și eu.

Îl căutam în ultima fotografie a albumului, cea în care era în uniformă. Îi vorbeam mereu și devenise rugăciunea mea de seară. Faptul că el trăia era un pariu. Faptul că eu credeam era un obicei. Primii ani ai relației noastre, capitularea fiecărui organ al meu care se lăsase cucerit de dovada existenței trupului și sângelui său mă făcea să adorm ca un copil. Însă acum somnul meu era haotic și convulsiv. Gregor era dat dispărut sau poate mort, iar eu continuam să-l iubesc. Cu dragoste adolescentină, fără echivoc, care nu are nevoie de reciprocitate, ci doar de încăpățânare, de așteptări pline de speranță.

•

I-am scris lui Franz o scrisoare lungă pe care am trimis-o la vechea sa adresă din America. Era prea puternică nevoia de a vorbi cu cineva din familie, cineva care alergase cu bicicleta după mine, care se îmbăia cu mine duminica înainte de slujbă, cineva pe care îl cunoșteam încă de la naștere, de când dormea în pătuț și plângea până se învinețea pentru că îl mușcam de mână. Era fratele meu.

I-am scris că nu mai știam nimic despre Gregor, la fel cum nu mai știam nimic despre el. Era o scrisoare fără sens și doar în timp ce scriam am realizat că nu-mi mai puteam imagina trăsăturile lui Franz. Îi vedeam umerii lați acoperiți de haina din postav, picioarele strâmbe care îl duceau departe, dar nu reușeam să-mi imaginez fața. Avea mustață acum? Mai avea herpes la buză? A trebuit să-și pună ochelari? Nu îl cunoșteam pe Franz ca adult. Când mă gândeam la fratele meu, când citeam cuvântul frate într-o carte sau îl auzeam pronunțat, îi revedeam genunchii proeminenți plini de julituri și picioarele în formă de X pline de zgârieturi. Vânătăile au fost cele care mi-au provocat dorința de a-l îmbrățișa din nou.

Luni la rând am sperat să primesc un răspuns, dar Franz pesemne nu primise nicio scrisoare. Nu mi-a mai scris nimeni.

Nu-mi amintesc nimic din lunile acelea, cu excepția zilei în care purpuriul trifoiului de pe pajiști, pe care îl vedeam de pe geamul autobuzului spre Krausendorf, m-a trezit din cotidianul meu monahal. Venise primăvara și mă lovise o nostalgie fără sens. Nu era doar lipsa lui Gregor, era lipsa de viață.

Într-o după-amiază de la sfârșitul lui aprilie, stăteam pe o bancă împreună cu Heike și Augustine în curtea cu o singură poartă a cazărmii. De când se mai încălzise, în ora de așteptare de după masă, soldații SS ne permiteau să ieșim, sub supravegherea lor. Unul păzea ușa dinspre curte, iar celălalt se plimba cu bărbia ridicată și cu mâinile la spate.

Heike avea grețuri, dar nimeni nu se mai gândea la otravă.

— Poate încă ți-e foame, a spus Elfriede, stând în picioare în fața noastră.

— Poate că îți vine ciclul, a sugerat Leni, care își petrecea ora de așteptare sărind pe ce mai rămăsese dintr-un șotron desenat cu vopsea albă pe ciment.

Figurile geometrice aproape că nu se mai puteau distinge și poate din acest motiv, nu pentru că ar fi părut excesiv, Leni nu sărea în căsuțe. Dar îi plăcea să pășească în interiorul desenului, ca și cum a sta în mijlocul acelui perimetru ar fi făcut-o imună la orice atac.

— Mie tocmai mi-a venit, și se știe că