— Aiureli!

Augustine scoase limba pentru a sublinia cât de ridicole erau discursurile lui Leni.

— Așa este!

Ulla stătea pe jos, dând din cap atât de categoric, încât buclele ei șatene aduceau cu niște arcuri.

— Și eu știam asta.

Eu eram cu ele, dar era ca și cum nu aș fi fost acolo. Nu aveam nimic de spus. Uneori, camaradele mele încercau să mă scoată din acea letargie, câteodată într-un mod stângaci. Mai ales că se obișnuiseră cu tăcerea mea.

— Spuneți numai tâmpenii! s-a enervat Augustine. Femeile își sincronizează ciclul menstrual! Altă superstiție! Una din multe altele pe care le folosesc bărbații ca să ne supună! Acum credem și în magie?

— Eu cred, da.

Beate s-a dat jos din leagăn. Avântul ei a făcut scaunul să vibreze, corzile s-au răsucit și s-au desfăcut imediat la loc, înfășurându-se între ele.

M-am întrebat, încă din primul moment în care ne-au lăsat să ieșim în curte, cum de soldații SS nu desființaseră leagănul. Poate că nu au avut timp, erau lucruri mai importante de făcut. Poate sperau că într-o zi cazarma va găzdui din nou elevi, după ce Estul va fi cucerit și pericolul comunist, eradicat. Poate că acei bărbați l-au păstrat fiindcă le amintea de copiii pe care-i părăsiseră pe undeva, într-un oraș al Reichului, și care aveau să crească atât de mult, încât nu aveau să-i mai recunoască odată întorși acasă în permisie.

— Sunt o vrăjitoare, nu știți? a spus Beate. Știu să fac horoscopul, să citesc în palmă și să dau în cărți.

— Confirm, a zis Heike. Mie mi-a citit de câteva ori. Leni a trecut de granița ștearsă a șotronului și s-a oprit în fața lui Beate.

— Poți să prezici viitorul?

— Cum să nu? Știe exact și când se va termina războiul, a spus Augustine. Întreab-o dacă soțul tău este încă în viață, Rosa.

Pulsul meu a luat-o razna, a deraiat.

— Încetează! a admonestat-o Elfriede. De ce ești mereu atât de insensibilă?

Apoi a plecat. Aș fi putut să merg după ea, să-i spun un mulțumesc care îmi stătea în gât, dar am rămas pe loc, lângă Augustine, numai pentru că asta nu implica niciun efort.

— Ai putea să-ți oferi serviciile lui Hitler, a încercat Ulla să schimbe subiectul.

Femeile au început să râdă pentru a atenua tensiunea. Eu, nu.

— Auzi, spune-mi dacă după ce se termină războiul o să mă logodesc.

Leni deja se aprinsese.

— Ce noutate! a comentat Augustine.

— Da, haide! a bătut Ulla din palme.

Beate a dat la iveală un săculeț de catifea neagră strâns cu șnur, pe care îl avea în buzunar, l-a deschis și a scos din el un pachet de cărți de tarot.

— Dar le ai mereu la tine? a întrebat Leni.

— Altfel ce vrăjitoare aș mai fi? a spus Beate.

Apoi a îngenuncheat și a împrăștiat cărțile pe jos. Le-a aranjat conform unui criteriu necunoscut pentru noi, încet, concentrată. Le extrăgea din pachet și le muta, amestecându-le din nou pe toate, întorcând apoi alte cărți. Augustine privea cu scepticism.

— Deci?

Ulla era nerăbdătoare. Leni nu mai îndrăznea să vorbească. Celelalte stăteau toate în cerc, aplecate peste spatele ei, în afară de Elfriede, care fuma plimbându-se, și de Fanatice, care după masa de prânz nu ieșeau aproape niciodată, rămânând sârguincioase la locurile lor de muncă. Și în afară de mine, care eram tot pe bancă.

— Adevărul e că văd un bărbat.

— Oh, Doamne!

Leni își acoperi fața cu mâinile.

— Haide, Leni!

Fetele o trăgeau de braț, o îmboldeau în glumă.

— Măcar întreabă cum e. E drăguț?

Era vorba despre supraviețuire, toată energia era dedicată acestui unic scop. Asta făceau fetele. Eu nu mai eram în stare.

— Nu văd dacă e frumos, a încercat Beate să se scuze, dar văd că o să apără în curând.

— Și de ce o spui pe tonul ăsta posomorât? a întrebat Heike.

— E urât și nu vrea să-mi spună, s-a smiorcăit Leni, și din nou toate celelalte izbucniră în râs.

Beate a continuat:

— Uite…

Dar o voce a răsunat în curte:

— În picioare!

Venea către noi. Era un bărbat în uniformă pe care nu-l mai văzusem. Femeile și-au îndreptat spatele, eu m-am ridicat de pe bancă, Beate și-a adunat cărțile încercând să le bage în săculețul de catifea, dar s-au agățat și au căzut. Bărbatul a strigat la ea:

— În picioare am spus!

Când s-a apropiat, Leni încă avea mâinile pe față.

— Ce sunt chestiile astea?

Bărbatul s-a uitat la Beate.

— Și tu, uită-te la mine, a zis trăgând de Leni, care își încrucișase brațele la piept, strângându-și umerii cu degetele, ca să se calmeze sau poate să se pedepsească.

Soldații s-au apropiat.

— Domnule locotenent Ziegler, ce se întâmplă?

— Și voi unde erați?

Soldații stăteau în poziție de drepți. Ne-au aruncat o privire dușmănoasă. Din cauza noastră aveau necazuri. Nu au răspuns, era clar pentru toată lumea că cel mai bine era să tacă.

— Sunt doar niște cărți de joc. Nu ne-a spus nimeni că este interzis, și nu făceam nimic rău.

Eu eram cea care vorbise. Am simțit uimirea în priviri, nu doar în ale tovarășelor mele.

Locotenentul se uita la mine. Avea un nas mic, de copil. Ochii ușor apropiați, căprui. Asta era limita lui, acei ochi nu mă speriau.

Elfriede era lipită de zid. Soldații SS nu au chemat-o. Așteptau, la fel ca noi, verdictul locotenentului. În acel moment, curtea fostei școli, cazarma, casele rurale din Krausendorf, stejarii și brazii de pe drum până la Gross-Partsch, cartierul general ascuns în pădure, Prusia de Est, întreaga Germanie, al Treilea Reich au hotărât să se extindă până la marginea planetei și cei opt metri de intestin iritabil al lui Adolf Hitler s-au unit în singurul loc din lume ocupat de locotenentul Ziegler, bărbatul care avea putere de viață și de moarte asupra mea.

— Îți interzic acum eu, Obersturmführer{14} Ziegler! Ține minte numele meu, pentru că de acum înainte vei face ceea ce îți spun eu! La fel ca toată lumea. Până una-alta, salută cum