În timp ce întindeam mâna în mod mecanic, Ziegler i-a smuls săculețul lui Beate, dar, mișcarea fiind bruscă, săculețul a căzut, cărțile s-au împrăștiat și o adiere de vânt a împrăștiat câteva, care au zburat la un metru distanță. S-a adresat soldaților:

— Urcați-le în autobuz!

— La ordinele dumneavoastră, domnule locotenent! Haideți!

Beate a plecat prima, Leni a urmat-o și, încet-încet, li s-au alăturat și celelalte. Obersturmführerul a călcat săculețul în picioare, ordonând subalternilor săi:

— Aruncați-le!

Apoi a plecat. În pragul ușii a observat-o pe Elfriede:

— Și tu ce faci, te ascunzi? i-a spus intrând. Treci în rând!

M-am îndreptat spre ea. Când am ajuns acolo, mi-a pus mâna pe brațul pe care nu apucasem să-l ridic. Era îngrijorare în acel gest. Îmi asumasem un risc fără niciun motiv. Pe de altă parte, nu aveam nevoie de un motiv ca să mor, dacă până la urmă moartea era în joc, așa cum nu aveam niciun motiv să trăiesc. Iată de ce nu îmi era teamă de Ziegler.

El a văzut înclinația mea către moarte și a trebuit să-și îndrepte privirea în altă parte.

Ridicarea brațului pentru salutul nazist nu era o chestiune neglijabilă. Cu siguranță, Obersturmführerul Ziegler participase la numeroase prelegeri la care i se explicase: pentru ca brațul să fie ridicat într-un mod clar și indubitabil, este necesar să fie contractat fiecare mușchi al corpului. Mușchii fesieri strânși, burta trasă, pieptul în față, picioarele lipite, genunchii încordați și diafragma umflată, pentru a putea expira: Heil Hitler! Fiecare fibră, tendon, nerv, trebuie să îndeplinească sarcina solemnă de a întinde brațul.

Sunt însă aceia care îl întind ușor, rigidizând umărul, care trebuie să rămână jos, îndepărtat de ureche, pentru a evita cea mai mică asimetrie și pentru a proslăvi poziția atletică a celor care nu pot fi uciși, sau cel puțin speră. Prin urmare, se bazează pe un bărbat invincibil, care în plus are stofă de Mesia. Alții, în loc să îl întindă la patruzeci și cinci de grade, îl întind aproape pe verticală. Dar nu îți exprimi opinia prin ridicarea mâinii! Aici opiniile le exprimă un singur om, așa că adaptează-te și gândește-te să-ți faci treaba așa cum trebuie! Degetele, de exemplu, nu trebuie să le deschizi ca și cum ți-ai aplica ojă pe unghii. Strânge-le, întinde-le! Ridică bărbia, descrețește-ți fruntea, transmite liniei brațului toată puterea, toată hotărârea ta, imaginează-ți că zdrobești cu palma capul celor care nu au prestanța învingătorilor. Oamenii nu sunt toți la fel, rasa este sufletul văzut din afară: pune sufletul în braț, oferă-i-l Führerului. El nu o să ți-l dea înapoi, iar tu vei trăi eliberat de această greutate.

Cu siguranță Obersturmführerul Ziegler era un expert în salutul nazist, îl practica de mulți ani. Sau poate avea talent. Și eu aveam, dar nu m-am implicat îndeajuns. Salutul meu trecea testul și cu toate astea era o execuție cu care nu mă puteam lăuda, dar nici nu îmi era rușine. Și totuși, când eram mică îmi controlam destul de bine corpul când patinam. Astfel că, la începutul anului școlar, când ne strângeau în amfiteatru pentru o prelegere despre salutul nazist, eu ieșeam în evidență prin atitudinea mea. Eram prea mândră ca să dau cuiva motive de reproș. În timp însă regresam treptat spre mediocritate, iar dezaprobarea profesorilor care mă priveau strâmb în timpul ceremoniei de ridicare a steagului cu svastica nu avea nicio valoare.

La parada care sărbătorea sosirea torței olimpice la Berlin, după o ștafetă care pornea din Grecia, trecea prin Sofia, Belgrad, Budapesta, Viena și Praga, i-am văzut pe micii Pimpfe încolonați în uniforma Jungvolk{15}. După douăzeci de minute, deja nu mai stăteau cuminți. Se legănau de pe un picior pe celălalt, își țineau brațul drept în aer, susținându-l cu brațul stâng, fiind prea obosiți ca să evite pedeapsa care-i aștepta.

La radio se transmiteau în direct rezumatele întrecerilor. Vocea Führerului se auzea cu gâjâituri din cauza calității slabe a transmisiei, dar era răsunătoare și, amestecată cu mulțimea care aclama invocându-l la unison, traversa undele pentru a ajunge până la mine. Iar acea națiune care i se punea la dispoziție și declara asta fără zăbavă, scandându-i numele, o formulă magică și rituală, un cuvânt cu o putere exacerbată, era însetată de simțul apartenenței care inversa singurătatea în care e izolat oricine se naște pe acest pământ. Era o iluzie în care nu mi-a plăcut să cred, aș fi vrut doar să o simt în interiorul meu ca pe o apatie, nu ca pe un sentiment de victorie, ci de corespondență.

Tata stingea radioul furios. Considerase național-socialismul un fenomen tranzitoriu, o formă de deviație a minorilor neconformiști, un virus transmis din Italia. Dar apoi la slujbă fuseseră avansați cei înscriși în Partidul Nazist. El întotdeauna a votat cu Zentrum{16}, ca un bun catolic, și apoi a văzut neputincios cum Zentrum a promovat legea care îi dădea puteri depline lui Hitler, promovând de altfel propria dizolvare. Tata ignora acea dorință spontană, trădătoare, care se năștea în mine, în timp ce îmi imaginam șuvoiul de oameni care înghițeau crenvurști și beau limonadă în entuziasmul zilei de sărbătoare, convinși fiind că fiecare dintre infailibilele existențe umane s-ar putea uni într-un singur gând, într-un singur destin. Aveam optsprezece ani.

Câți ani avea Ziegler atunci? Douăzeci și trei, douăzeci și cinci? Tata a murit din cauza unui infarct la un an și jumătate după începutul războiului. Ziegler cu siguranță era deja la datorie, se pregătea pentru un salut nazist impecabil, cunoștea regulile și cerea să fie respectate, pregătit să calce în picioare cărțile de tarot ale lui Beate și impertinența mea. Ar fi călcat în picioare orice persoană care s-ar fi interpus între Germania și realizarea proiectului său grandios.

La asta mă gândeam în acea după-amiază, la câteva minute după ce l-am cunoscut. Tocmai fusese trimis la Krausendorf și ne promisese deja că în acel loc nimic nu va mai fi ca înainte. Ce se întâmplase cu ofițerul care condusese cazarma până atunci? De câteva ori l-am întâlnit