pe coridor, nu s-a sinchisit niciodată să ne salute. Nu ar fi venit niciodată în curte să urle la noi. Noi eram zece tuburi digestive, iar el cu siguranță nu s-ar fi deranjat să se adreseze unor tuburi digestive.

•

Pe scaunul din autobuz, mă gândeam la Gregor, care poate călcase în picioare cadavre, și nu cărți de joc, și mă întrebam câți oameni ucisese înainte să dispară. Ziegler era un neamț în fața unei nemțoaice. Gregor, un neamț în fața unui străin. Avea nevoie de mai multă ură pentru a abdica în fața vieții. Sau poate de indiferență. Nu Ziegler m-a înfuriat în ziua aceea, ci soțul meu dispărut.

De fapt, eram furioasă pe mine. În cei care o recunosc, slăbiciunea trezește sentimentul de vinovăție, iar eu știam asta. Când eram mică, îl mușcasem pe Franz de mână.

15.

— Aia o să sfârșească rău, a spus Augustine, arătând spre Ulla, retrasă într-un colț al cantinei împreună cu Lunganul și un alt soldat, așteptând ca prânzul să fie servit.

Krümel întârziase în ziua aceea. Se tot întâmpla asta de la o vreme. Mă întrebam dacă sunt probleme cu aprovizionarea, dacă nu cumva consecințele războiului ajungeau până și acolo, în paradisul nostru mortal.

Ulla își răsucea o șuviță de păr între degete, apoi se juca cu un pandantiv suficient de lung cât să-i atingă adâncitura dintre sâni. Cine ar fi putut să o învinovățească? Eram de prea mult timp femei fără bărbați. Nu sexul ne lipsea, ci sentimentul că suntem privite.

— Femeile care salivează în fața puterii sunt o pacoste! o condamna, în schimb, Augustine.

Râzând în hohote, Ulla și-a înclinat capul într-o parte, iar multitudinea de bucle a alunecat pe un singur umăr, descoperindu-i o parte a gâtului. Lunganul se holba la pielea albă a acelui gât, fără intenția de a ascunde asta.

— Războiul este o pacoste.

Augustine nu a fost deloc surprinsă că i-am răspuns, în ciuda apatiei mele, cu care se obișnuiseră toate deja. În plus, îi răspunsesem lui Ziegler, atunci când până și ea tăcuse.

— Nu, Rosa. Știi ce a spus Hitler? A spus că masele sunt ca femeile. Nu vor un protector, ci un dominator. La fel ca femeile – așa a zis. Pentru că există femei ca Ulla.

— Ulla vrea doar să se distreze. Frivolitatea este un medicament uneori.

— Un medicament care otrăvește.

— Că tot vorbim despre otravă, masa este gata, a spus Elfriede și s-a așezat, despăturind șervetul pe picioare. Poftă bună, doamnelor! Ca de obicei, să sperăm că nu este ultima noastră masă.

— Termină cu asta! a zis Augustine, așezându-se și ea.

Ulla s-a așezat în fața ei.

— Care e problema? a întrebat-o, simțindu-se urmărită.

— Liniște! a strigat Lunganul, care cu doar o clipă în urmă îi admirase pandantivul. Mâncați!

•

— Heike, nu te simți bine? a întrebat Beate în șoaptă.

Heike se uita țintă la terciul de ovăz încă intact.

— Așa-i, ești palidă, a spus Leni.

— Le-ai deocheat cumva, vrăjitoareo?

— Augustine, astăzi chiar ai o problemă cu toată lumea? a zis Beate.

— Îmi vine să vomit, a recunoscut Heike.

— Iar? Doar nu ai febră?

Leni s-a întins peste masă, în diagonală, încercând să-i atingă fruntea, dar Heike nu s-a apropiat ca să-i permită asta, a rămas lipită de spătar.

— Înseamnă că nu era de la ciclu. Nu avem ciclul sincronizat, a mormăit Leni, dezamăgită că ideea surorii sale nu s-a confirmat.

Heike nu a răspuns, iar Leni își rodea o unghie, deja baricadată în sine, devenind copilul care joacă șotronul singură, continuând să facă asta și ca adult, chiar și fără șotron.

— M-am înșelat, a spus după cel puțin cinci minute.

Augustine a pus jos lingura, care a căzut zornăind pe porțelanul de Aachen.

— Liniște! a strigat soldatul.

Au sosit crochetele de cartofi împreună cu un Heil Hitler căruia nu i-am acordat atenție. Soldații SS intrau și ieșeau încontinuu din încăpere, iau eu, văzând crochetele, aveam apă în gură, nu mă puteam controla. Am luat imediat una din farfurie, m-am fript, mi-am suflat în vârful degetelor.

— Tu nu mănânci?

L-am recunoscut după tonul inflexibil al vocii. Am ridicat capul.

— Nu mă simt bine, cred că am febră, a răspuns Heike.

Leni părea că revine printre noi. Mi-a făcut semn cu piciorul pe sub masă.

— Gustă terciul de ovăz! Pentru asta ești aici!

Ziegler era din nou în cazarmă.

După muștruluiala din curte, nu l-am mai văzut câteva săptămâni. Poate că se închisese în fostul cabinet pentru a discuta cu alți ofițeri, simțind nevoia unui birou pe care să-și pună cizmele. Sau poate fusese acasă, la familia sa. Sau cine știe ce misiune importantă primise, departe de Krausendorf.

Heike a înfipt lingura în farfurie, a luat un gram de supă și, cu o încetineală enervantă, a dus-o la buze, deși buzele ei erau închise. Se concentra asupra lingurii, dar nu putea să o bage în gură.

Degetele lui Ziegler s-au strâns pe obrajii ei ca un clește, deschizându-i gura.

— Mănâncă!

Heike avea lacrimi în ochi în timp ce înghițea. Eu aveam tahicardie.

— Perfect! Nu avem nevoie de o degustătoare care nu degustă. O să stabilească medicul dacă ai febră. Mâine o să te consulte un doctor.

— Nu e necesar, a răspuns în grabă. Am doar puțină febră, nimic grav.

Elfriede se uita la mine îngrijorată.

— Atunci mănâncă ceea ce ți-a fost servit și mâine vom vedea! a spus Ziegler.

A aruncat o privire în jur, a ordonat soldaților SS să nu o scape din ochi pe Heike și a plecat.

A doua zi, Heike a mâncat ca toate celelalte, apoi a cerut să fie însoțită la baie. A făcut așa o vreme, știind ca soldații nu vor fi mereu aceiași. Vomita repede, încercând să nu facă zgomot. Mâncarea trebuia să rămână în stomacul nostru tot timpul necesar pentru a confirma că nu este contaminată. Nu aveai voie să vomiți intenționat. Dar noi știam că ea vomita. Ochii înfundați în orbitele învinețite, fața palidă. Nimeni nu îndrăznea să întrebe nimic. Cât mai era până la următoarea recoltare?

— Are doi copii de hrănit, a