— Și cât durează această gripă? am întrebat oftând.

— Este însărcinată, mi-a șoptit Elfriede la ureche când stăteam la rând. Nu ți-ai dat seama?

Nu, nu îmi dădusem seama. Soțul lui Heike era pe front, nu-l mai văzuse de aproape un an.

Eram femei fără bărbați. Bărbații luptau pentru patrie: Mai întâi poporul meu, apoi toți ceilalți! Mai întâi patria mea, apoi lumea! Și din când în când veneau în permisie, și din când în când mureau. Sau erau dați dispăruți.

Toate aveam nevoie să ne simțim dorite, pentru că dorința bărbaților te ajută să trăiești mai mult. Fiecare femeie învață asta de tânără, la treisprezece, paisprezece ani. Îți dai seama de acea putere când e prea devreme ca să o poți mânui. Nu o stăpânești încă, așa că poate deveni o capcană. Izvorăște din trupul tău, încă necunoscut ție. Nu te-ai privit niciodată goală în oglindă, și totuși, este ca și cum ceilalți te-au văzut deja. Puterea trebuie să ți-o exersezi, altfel te devorează. Și apoi, dacă are de-a face cu intimitatea ta, se poate transforma în slăbiciune. Supunerea e mai simplă decât subjugarea. Nu masele sunt ca femeile, ci invers.

Cine era tatăl copilului pe care Heike îl purta în pântec nu puteam să-mi imaginez. Mi-o imaginam în schimb pe Heike cu capul pe pernă, ceilalți copii dormind lângă ea, iar ea trează, cu mâna mângâindu-și burta, greșeala ei. Poate că era îndrăgostită.

Noaptea o invidiam. Mi-o imaginam în pat, înspăimântată de semnalele corpului ei, epuizată de grețuri și incapabilă să se odihnească. Dar îmi imaginam organele sale care începeau să pulseze din nou, viața care se lumina, bătaia unei inimi chiar sub buric.

Invitația Mariei Freifrau von Mildernhagen a venit printr-o felicitare pe care era tipărit blazonul familiei. A adus-o un curier când eu eram la serviciu. Deja așa spuneam, că mă duc la serviciu. Văzându-l pe acel băiat în uniformă, Herta s-a simțit stânjenită din cauza șorțului pătat și pentru că Zart se dusese să i se gudure la picioare. Curierul s-a eliberat de răzgâiala motanului și s-a străduit să-și îndeplinească sarcina repede, fără să neglijeze politețea. Herta a pus plicul sigilat pe blatul mobilei de bucătărie, curioasă să afle ce conținea, dar era pentru mine și a trebuit să aștepte să mă întorc.

Am aflat că baroana dădea o recepție la sfârșitul săptămânii și ar fi fost încântată să particip și eu.

— Ce-o fi vrând asta de la Rosa? a pufnit soacra mea. Pe noi nu ne-a invitat niciodată. Nici măcar nu o cunoaște!

— O cunoaște, a corectat-o socrul meu, evitând să-i amintească cu ce ocazie am întâlnit-o.

Poate că Herta a dedus singură.

— Eu, în schimb, cred că Rosei i-ar face bine să se destindă puțin.

— Nu-i o idee bună, am spus.

Orice distracție ar fi fost o insultă adusă lui Gregor. Dar amintirea baroanei, acea față mieroasă, felul în care îi ținuse mâinile lui Joseph, îmi lăsa senzația unei cârpe aruncate pe scaunul de lângă șemineu și apoi lipită de obraz. Aceeași căldură. M-am gândit că aș putea să port una dintre puținele rochii de seară pe care mi le adusesem de la Berlin.

— Ce faci cu astea? m-a întrebat Herta, văzându-mă că-mi agăț rochiile în șifonierul în care făcuse loc pentru mine.

— Nimic, ai dreptate, am răspuns apucând un umeraș.

— Întotdeauna ai fost vanitoasă, mi-a zis.

Așa era, acele rochii de seară le băgasem în valiză pentru că le primisem în dar de la Gregor sau pentru că îmi aminteau de un moment petrecut împreună cu el. Petrecerea de la sfârșitul anului, de exemplu, la care s-a uitat la mine tot timpul, fără să-i pese de bârfele care ar fi urmat a doua zi la birou. Atunci am înțeles că mă place.

— Asta ne mai lipsea! a mormăit Herta, ștergând vasele.

Le-a băgat în bufet, trântindu-le. Era luna mai.

•

I-am mărturisit lui Leni că am primit o invitație de la baronii Von Mildernhagen, iar ea a scos un chiuit care a atras atenția celorlalte, așa că am fost nevoită să le dau și lor vestea.

— Oricum nu mă duc, am spus.

Camaradele mele au insistat:

— Nu vrei să vizitezi castelul? Când o să mai ai ocazia asta?

Beate spunea că rareori a văzut-o pe baroană plimbându-se pe stradă împreună cu copiii și guvernantele lor, pentru că stătea mereu cocoțată în castelul său. Unii spuneau că ar fi deprimată.

— Aiurea, a ripostat Augustine, cum să fie deprimată? Aia dă mereu petreceri, doar că tu nu ești invitată.

— Eu cred că nu o vedem niciodată pentru că este mai mereu plecată, a spus Leni. Cine știe în ce călătorii minunate merge!

Joseph mi-a povestit că baroana își petrecea după-amiezi întregi în grădină, respirând parfumul plantelor sale, și nu doar vara sau primăvara. Îi plăceau și mirosul pământului moale după ploaie, dar și culorile toamnei. Era atașată de el, grădinarul ei, tocmai pentru că le ajuta să crească și pentru că avea grijă de florile ei preferate. Când Joseph îmi povestea despre asta, nu mi-o imaginam deloc deprimată, mai degrabă puțin visătoare, o femeie minionă, protejată de edenul ei privat. Nimeni nu ar fi izgonit-o de acolo.

— Este o persoană amabilă, mai ales cu socrul meu, am spus.

— Aiurea! a stabilit cu certitudine Augustine. Este doar o snoabă! Nu-și face apariția pentru că se crede mai brează ca noi.

— Nu contează ce crede baroana, a întrerupt-o Ulla. Singurul lucru important este ca tu să mergi la recepție, Rosa. Fă-o pentru mine, te rog, așa poți să-mi povestești cum e.

— Cum e ea?

— Da, dar și castelul, și cum e o petrecere de genul ăsta, cum se îmbracă lumea la astfel de ocazii… Apropo, tu cu ce te îmbraci? Părul ți-l aranjez eu, mi-a propus, așezându-mi o șuviță în spatele urechii.

Leni i-a spus Ullei că o va ajuta și ea. O incita acel joc nou.

— De ce ți-a trimis invitația? Ce ai tu de-a face cu ea? a întrebat Augustine. Acum o să începi iar