— Nu m-am dat mare niciodată.

Dar ea deja nu mă mai asculta.

Ținând cont că nu aveam un partener, Joseph s-a oferit să mă însoțească. După părerea Hertei, ar fi trebuit să renunțăm amândoi. El a insistat că aveam dreptul să mă distrez, eu însă nu voiam să mă distrez, nu îmi făceam griji pentru drepturile mele. De luni întregi eram devotată unei dureri care mă distrăgea de la orice, o durere atât de mare, încât devenise o trăsătură a personalității.

•

Sâmbătă, pe la șapte și jumătate, Ulla a dat buzna în casa familiei Sauer. Purta rochia pe care i-o dăruisem, iar în geantă avea bigudiurile.

— Până la urmă ai îmbrăcat-o!

A fost singura frază pe care am reușit să o pronunț.

— Azi este o zi de sărbătoare, nu-i așa? mi-a spus zâmbind.

Leni și Elfriede veniseră și ele. Ne salutaserăm cu puțin timp în urmă, în autobuz. Probabil că Leni a făcut pe dracu-n patru ca să vină. Dar Elfriede ce legătură avea cu bucătăria pe care Ulla își băgase în cap să o transforme într-un salon de înfrumusețare? Nu a spus nimic despre invitația mea la recepție, iar acum, pentru prima dată, se afla în casa mea. Nu eram pregătită să o primesc. Intimitatea noastră se rezuma la locuri ascunse, neînsemnate, cum ar fi toaletele cazărmii. Era o fisură, o breșă, ceva ce nu știam să recunoaștem nici măcar față de noi însene. În afara programului nostru de degustătoare nu avea sens. Mă deruta.

Le-am invitat pe fete să ia loc. Ezitau. Îmi era teamă că Hertei nu îi va face plăcere să primească vizite. Apăsarea cu care ne petreceam zilele devenise o formă de devotament față de Gregor. Ea trăia în cultul acelui fiu, care mai devreme sau mai târziu urma să reînvie. Cea mai mică abatere era un sacrilegiu. Deja nu tolera faptul că mă duceam la castel, cine știe cât ar fi enervat-o veselia Ullei.

Până la urmă, soacra mea s-a arătat doar ușor stânjenită, și asta din cauza excesului de curtoazie. Voia să fie amabilă cu oaspeții și avea îndoieli că va reuși.

Eram dezorientată. Rochia pe care o purta Ulla o purtasem eu într-o eră deja apusă. Materialul, prea gros pentru acel anotimp, aluneca pe șoldurile altei femei. Și totuși, povestea pe care o depăna era a mea.

Herta a pus apă la fiert pentru ceai și a scos din dulap ceștile bune.

— Nu am fursecuri, s-a scuzat. Dacă aș fi știut că veniți, aș fi pregătit ceva.

— Avem marmeladă, i-a sărit Joseph în ajutor. Și pâine. Herta face o pâine foarte bună.

Am mâncat pâine cu marmeladă, așa cum fac copiii când iau o gustare. Nu mâncaserăm niciodată împreună într-un alt loc din afara cantinei. Oare și camaradele mele se gândeau la otravă de fiecare dată când duceau mâncarea la gură? Când mănânci, te lupți cu moartea, spunea mama, dar numai la Krausendorf mi se părea real.

După ce a terminat prima felie, Leni și-a lins un deget și a mai luat o felie.

— Chiar ți-a plăcut, nu? a chicotit Elfriede.

Leni a roșit, Herta râdea și ea. Nu mai răsese de luni de zile. Ulla, în schimb, abia aștepta să îmi aranjeze părul. S-a ridicat când încă ieșeau aburi din ceașcă, i-a cerut Hertei un lighean cu puțină apă, s-a așezat în picioare în spatele meu și mi-a umezit părul cu mâinile.

— E rece, m-am văicărit eu.

— Haide, nu începe, te rog! mi-a spus.

Apoi, cu agrafele de păr strânse între buze, a început să prindă șuvițele una câte una în formă de cilindri, unii mai mari, alții mai subțiri. Din când în când, își trăgea gâtul în spate ca să mă studieze mai bine. Era foarte serioasă și îmi împingea capul.

— Lasă-mă să lucrez!

În perioada cât am fost logodită cu Gregor, mergeam la coafor o dată pe săptămână, țineam să fiu impecabilă dacă ieșeam la cină. Discutam cu celelalte femei captive în oglinda din fața mea, în timp ce coafezele meștereau cu perii și ondulatoare prin părul nostru. Când te vedeai așa, desfigurată de clești și agrafe, cu fruntea întinsă de pieptene sau cu o jumătate a feței ascunsă după o perdea de smocuri de păr aruncate în față, puteai vorbi despre orice. Despre câte compromisuri trebuie să faci într-o căsnicie, așa cum făceau cele care erau deja măritate. Sau despre cât de mult reușește să te surprindă iubirea, așa cum povesteam eu. Auzindu-mă, o doamnă care stătea puțin mai departe de mine mi-a spus: Draga mea, nu vreau să joc rolul Casandrei, dar să știi că nu va dura pentru totdeauna.

Era dureros să-mi amintesc asta în bucătăria socrilor mei. Poate din cauza găștii absurde adunate în casa în care copilărise Gregor: Leni, Elfriede, Ulla și părinții lui. Împreună cu ei, eram și eu, cea care pe vremuri locuiam în capitală și îmi cheltuiam banii în fiecare săptămână la coafor și eram atât de naivă, încât pe femeile mai în vârstă le lovea o dorință nebună să mă dezamăgească în doze mici, și asta numai spre binele meu.

Am încercat să-mi abat mintea de la teama aceea subtilă, fără motiv, care îmi făcea palmele să transpire.

— Joseph, am spus, ce-ar fi să-i descrieți Ullei grădina castelului?

— Da, da, vă rog! l-a încurajat ea. Mi-ar plăcea mult să-l văd și eu. Cât de mare este? Are băncuțe, fântâni, foișor?

Joseph nici n-a reușit să răspundă, că Leni îl presa:

— Are și un labirint? Ador labirinturile de tufișuri.

Socrul meu a zâmbit.

— Nu, nu au așa ceva.

— Asta mică își închipuie că trăiește în basme, a glumit Elfriede.

— Și ce e rău în asta? a spus Leni.

— Dacă de când te-ai născut locuiești atât de aproape de un castel, poate e inevitabil, nu? a răspuns Ulla.

— Tu unde te-ai născut, Elfriede? a întrebat Herta.

Ea a ezitat înainte să răspundă:

— În Gdansk.

Deci și ea crescuse la oraș. Cum era posibil ca după atâtea luni să nu știu încă de unde era? Pentru ea, fiecare