În ’38, eu și Gregor trecuserăm prin Gdansk, înainte ca el să se îmbarce la Sopot. Mă întreb dacă Elfriede era acolo, în timp ce mă plimbam pe străzile orașului său, dacă ne intersectaserăm fără să ne putem imagina că ani mai târziu aveam să împărțim aceeași masă, aceeași soartă.

— Trebuie să fi fost greu, a comentat Joseph.

Elfriede a dat din cap.

— Și cu cine locuiești aici?

— Locuiesc singură. Leni, îmi mai torni puțin ceai, te rog?

— De cât timp?

Herta voia să pară grijulie, nu indiscretă, dar Elfriede a pufnit ușor pe nas. Părea că este răcită, dar era felul ei de a respira și în unele după-amiezi de iarnă mi se pare că încă mai aud acel sunet.

— Gata, exclamă Ulla, după ce mi-a aranjat o plasă verde pe cap. Acum, te rog să nu pui mâna.

— Dar mă strânge…

Voiam să mă scarpin.

— Nu pune mâna!

Ulla mi-a dat o palmă și toată lumea a râs. Chiar și Elfriede. Întrebările Hertei, din fericire, nu o deranjaseră prea mult.

Discreția ei avea ceva granitic, ba chiar nepoliticos. Parcă îți îngăduia să ai acces la ea doar când hotăra ea. Și totuși, eu nu mă simțeam respinsă.

Frica dispăruse. Pentru o clipă, eram din nou patru femei tinere preocupate de frumusețe. Apoi, ca și cum ar fi fost momentul potrivit, ca și când ar exista un moment potrivit pentru o astfel de întrebare, Leni a spus:

— Mi-l arăți pe Gregor?

Herta a înlemnit, s-a așternut tăcerea. M-am ridicat fără să spun nimic și m-am dus în camera mea.

— Îmi pare rău, a mormăit Leni, nu trebuia să…

— Ce-a fost în capul tău? am auzit-o pe Elfriede reproșându-i.

Toate celelalte tăceau.

După câteva minute m-am întors în bucătărie, am dat la o parte ceștile de ceai și am început să răsfoiesc albumul pe masă. Herta își ținea respirația, iar Joseph a pus pipa jos, părând un gest de respect față de Gregor, la fel ca atunci când îți scoți pălăria.

Am dat repede fiecare filă acoperită de o foaie de hârtie transparentă, până când l-am găsit. În prima fotografie era pe un șezlong în curtea din spate, cu cravată, dar fără sacou. În alta era întins pe iarbă, cu pantaloni de golf și primii nasturi ai cămășii desfăcuți. Eu eram lângă el, cu o batistă cu dungi pe cap. Erau făcute chiar aici, în prima noastră călătorie împreună.

— El este? m-a întrebat Ulla.

— Da, a răspuns Herta cu o voce slabă, apoi și-a supt buza de sus, întinzându-și pielea de sub nas.

Părea o țestoasă, seamănă cu mama.

— Sunteți un cuplu foarte frumos, a spus Ulla.

— Și fotografia de la nuntă? a continuat Leni avidă.

Am întors pagina:

— Uite-o!

Uite ochii lui Gregor, ochii care m-au răvășit în ziua în care am fost la interviu, la birou, ca și cum ar fi vrut să cotrobăie înăuntrul meu, să găsească esența, să o izoleze, să pătrundă în tot, să ajungă direct la ceea ce conta, la ceea ce eram eu.

Eu țineam stângace buchetul de flori, cu petalele în unghiul cotului și tulpinile pe burtă, de parcă aș fi legănat florile. Un an mai târziu, el a plecat pe front, iar următoarea fotografie era în uniformă. Apoi dispărea din album.

Joseph l-a dat jos de pe genunchi pe Zart și a ieșit pe ușa din spate fără să spună nimic. Pisica l-a urmat, dar el i-a trântit ușa în nas.

•

Ulla mi-a scos bigudiurile și m-a pieptănat cu peria, abandonând-o apoi pe masă.

— Deci, Frau Sauer, am făcut treabă bună?

Herta a dat din cap fără entuziasm.

— Trebuie să te îmbraci, mi-a zis imediat după aceea.

Tristețea pusese din nou stăpânire pe ea. Era o stare care deja îi devenise familiară, o stare mai confortabilă. Să se elibereze era obositor. Eu o înțelegeam. În fața prietenelor mele, fotografiile lui Gregor nu mai erau atât de diferite față de cele pe care Ulla le decupa din reviste, cu chipurile unor oameni pe care nu-i atingeai, cu care nu vorbeai. Ar fi putut să nici nu existe.

M-am îmbrăcat în tăcere. Herta stătea pe pat, cu gândurile în altă parte. Se uita la fotografia lui Gregor la vârsta de cinci ani. Era fiul ei, se născuse din ea, cum putuse să-l piardă?

— Herta, mă ajutați, vă rog?

Herta s-a ridicat, a băgat nasturii în butoniere unul câte unul, încet.

— Decolteul e cam mare, a spus, atingându-mi spatele. O să răcești.

Am ieșit din cameră, pregătită să merg la petrecere și cu senzația că nu eu am luat decizia. Poate că și Herta se simțea păcălită. Camaradele mele fremătau ca niște domnișoare de onoare, dar eu eram deja căsătorită, nu mă aștepta niciun bărbat la altar. Atunci de ce îmi era frică, de ce anume?

— Verdele-închis al rochiei se potrivește cu părul tău blond. Și coafura, nu ca să mă laud, dar îți scoate în evidență fața rotundă, a spus Ulla.

Era atât de fericită, încât părea că ea era invitata.

— Să te distrezi! a spus Leni în pragul casei.

— Chiar dacă nu te distrezi, să reții tot! m-a rugat Ulla. Nu vreau să pierd niciun detaliu, ne-am înțeles?

Elfriede ieșise deja.

— Tu nu zici nimic?

— Berlinezo, ce să-ți spun? Este riscant să te amesteci cu cei care nu sunt ca tine. Dar uneori nu ai de ales.

Să o salut pe baroană a fost singurul obiectiv pe care reușisem să mi-l stabilesc pentru seara aceea, dar nu știam cum să-l ating. De îndată ce am intrat în salon, am acceptat un pahar cu vin oferit de un chelner. Mi se părea o modalitate foarte bună pentru a mă integra. Sorbeam vinul cumpătat, plimbându-mă printre invitații vorbăreți. Erau împărțiți în grupuri atât de compacte, încât era imposibil să îi desparți, așa că m-am așezat pe o canapea lângă un grup de doamne în vârstă. Poate că erau mai obosite sau mai plictisite decât ceilalți și au considerat că era o alternativă conversația cu mine.