— Decolteul pe spate vă prinde foarte bine, a spus una dintre ele.

— Ador broderia de pe umăr, a adăugat alta.

— Am văzut multe de genul ăsta, a continuat o a treia.

— Am făcut-o la o croitorie din Berlin, am răspuns, și chiar în acel moment au intrat alți invitați.

Doamnele s-au ridicat în picioare ca să salute și au uitat de mine. Am plecat de acolo și am terminat paharul cu vin sprijinită de un perete tapetat.

Am studiat frescele de pe tavan, imaginându-mi că desenez pe o hârtie anatomia personajelor reprezentate. Desenam cu unghia arătătorului pe buricul degetului mare. Când mi-am dat seama ce făceam, m-am potolit. M-am oprit în fața unuia dintre vitraliile din salon, verificând din nou dacă baroana putea fi în sfârșit abordată. Continua să fie înconjurată de oameni nerăbdători să o salute. Ar fi trebuit să mă apropii, să intru în discuții deja începute, dar nu eram în stare. Trăncănești prea mult! îmi spunea mama. În Prusia de Est, devenisem laconică.

Ea a fost cea care m-a observat. Eram în picioare, pe jumătate ascunsă de o draperie lungă. A venit spre mine, părând bucuroasă să mă vadă.

— Mulțumesc pentru invitație, doamnă baroană Von Mildernhagen! Este o onoare pentru mine să mă aflu aici!

— Sunteți bine-venită, Rosa, a zâmbit ea. Pot să vă spun Rosa?

— Desigur, doamnă baroană.

— Veniți, vreau să vi-l prezint pe soțul meu!

•

Clemens Freiherr von Mildernhagen își fuma trabucul discutând cu doi bărbați. Privindu-i din spate, dacă n-ar fi fost uniforma, nu aș fi zis că sunt ofițeri. Postura relaxată și greutatea trecută de pe un picior pe celălalt sfidau comportamentul marțial. Unul dintre cei doi gesticula cu furia celui care încearcă să convingă interlocutorul de validitatea opiniilor sale.

— Domnilor, pot să v-o prezint pe prietena mea de la Berlin, Frau Sauer?

Ofițerii s-au întors și m-am trezit în fața ochilor cu locotenentul Ziegler. Și-a încruntat sprâncenele ca și cum ar fi calculat rădăcina pătrată a unui număr foarte lung, când, de fapt se uita la mine. Poate că citea în ochii mei surprinderea, teama survenită cu o ușoară întârziere, ca atunci când te lovești de colțul mobilei și nu te doare genunchiul, apoi, o clipă mai târziu, se dezlănțuie o durere puternică, care se intensifică.

— Soțul meu, baronul Clemens von Mildernhagen, colonelul Claus von Stauffenberg și locotenentul Albert Ziegler, mi i-a prezentat baroana.

Albert, deci așa îl chema!

— Bună seara! am spus, încercând să am o voce fermă.

— Este o plăcere să vă avem aici!

Baronul mi-a sărutat mâna.

— Sper că petrecerea este pe placul dumneavoastră.

— Vă mulțumesc, este magnifică!

Stauffenberg a făcut o reverență. Nu am observat imediat că era ciung, pentru că mi-a atras atenția peticul de pe ochiul stâng, care îi dădea un aer de pirat, deloc amenințător, mai degrabă simpatic. Și poate pentru că mă așteptam ca Ziegler să facă și el la rândul său o reverență, în schimb, a făcut doar un semn din bărbie.

— V-am văzut destul de agitați în seara asta, despre ce vorbeați? a întrebat Maria cu impertinența care, am înțeles după ce am început să o vizitez, o caracteriza.

Ziegler avea ochii întredeschiși și mă fixa. Altcineva a răspuns în locul lui, poate baronul sau poate colonelul, dar nu am auzit nimic. Simțeam doar fumul care îmi încețoșa privirea și se așeza pe spatele meu gol. N-ar fi trebuit să-mi pun rochia asta! N-ar fi trebuit să vin aici!

Baroana nu știe? Ziegler va lăsa să se înțeleagă că nu mă cunoaște? Trebuie să spun adevărul sau să mă prefac? Este un secret faptul că sunt o degustătoare sau e o problemă să ascund acest lucru?

Ochii lui Ziegler – Albert, acesta era numele lui – erau prea apropiați unul de altul. A tras aer în piept, lărgindu-și nările de felină și schimonosindu-și fața ca un copil ofensat că tocmai a pierdut un meci de fotbal. De fapt, ca un copil nerăbdător să joace fotbal, dar care nu are minge și nu-și găsește locul.

— Nu faceți altceva decât să vorbiți despre strategii militare!

Serios, în mijlocul unui război care secera victime în fiecare zi, ea le sugera să abordeze subiecte mai frivole, mai potrivite pentru o seară mondenă? Cine era acea femeie? O deprimată, se spunea. Mie nu mi se părea deloc așa.

— Să mergem, Rosa!

Maria m-a luat de mână. Ziegler s-a uitat la acel gest ca și cum ar fi fost unul periculos.

— S-a întâmplat ceva, domnule locotenent?

Tăcea.

— Pesemne că v-am deranjat.

— Nici măcar în glumă să nu spuneți asta, doamnă baroană, a răspuns Ziegler.

Avea o voce calmă, relaxată, o voce pe care nu o mai auzisem. Trebuie să-i povestesc lui Elfriede, m-am gândit, dar n-aveam s-o fac.

— Permiteți-mi să mă retrag.

Maria m-a târât de la un oaspete la altul, prezentându-mă drept prietena sa de la Berlin. Nu era genul de gazdă care discuta cu invitații doar ca să înceapă o conversație și apoi pleca pentru a se asigura că și în cealaltă parte a salonului totul merge ca pe roate. Nu făcea altceva decât să pună întrebări, voia să vorbească despre orice, despre ultima oară când a fost la operă și a văzut Cavalleria rusticana, despre starea de spirit bună a soldaților noștri, în ciuda adversităților, despre croiala bie a rochiei mele pe care o lăuda în fața tuturor, anunțând că își va face una identică, dar de culoarea piersicii și nu atât de decoltată, iar materialul va fi organza.

— Deci nu va fi identică, am spus, iar ea a râs.

La un moment dat, s-a așezat la pian și, apăsând cu degetele pe clape, a început să cânte: Vor der Kaserme, vor dem großen Tor, stand eine Lanterne, und steht sie noch davor.{17} Din când în când, se întorcea spre mine cu o asemenea insistență, încât nu puteam să nu-i fac pe plac. Am început să fredonez încet, mecanic, dar aveam gâtul uscat. Încet-încet, ni s-au alăturat și ceilalți, și cu