Ziegler unde era? Cânta și el? Acum cine va urma, o întrebam în cor pe Lili Marlene, cine va fi cu tine lângă felinar? Dar lângă locotenent cine va fi? mă întrebam eu. Acea femeie care s-a îndepărtat de Partidul Național Socialist, care a părăsit Germania, acea femeie albă și senzuală? Locotenentului îi plăcea de Marlene Dietrich? De ce ar fi trebuit să-mi pese?

Maria s-a oprit puțin, m-a tras de braț și m-a obligat să stau lângă ea, pe banca de la pian, spunând:

— Să vedem dacă o știți pe asta.

A început să cânte acordurile inconfundabile din Veronika, der Lenz ist da{18}. Prima dată când am participat la un concert al ansamblului Comedian Harmonists eram puștoaică. Încă nu-l cunoscusem pe Gregor. Teatrul Grosses Schauspielhaus era plin ochi. Publicul i-a aclamat fără oprire pe cei șase tineri în smoching. Se întâmpla înainte de legile rasiale. Curând după aceea, a ieșit la iveală faptul că în grup erau trei evrei care nu aveau ce să caute acolo și li s-a interzis să mai cânte.

— Acum este rândul dumneavoastră, Rosa, a spus Maria. Aveți o voce minunată.

Nici nu am avut timp să mă opun. După primele două versuri s-a oprit, obligându-mă să continui singură. Mi-am auzit vocea răsunând în salonul cu tavane înalte de parcă nu ar fi fost a mea. Mi se întâmpla asta de luni întregi. O detașare între mine și acțiunile mele. Nu puteam să-mi percep propria prezență.

Dar Maria era încântată, vedeam asta și am înțeles că mă alesese să fiu prietena ei. În imensul salon de recepții al unui castel, cu ochii închiși, cântam cu acompaniamentul nesigur al unei tinere baroane care abia mă cunoscuse și deja făceam ceea ce voia ea.

Gregor îmi spunea: Cânți toată ziua, Rosa, nu mai pot! Pentru mine, Gregor, cântatul este ca plonjatul în apă. Imaginează-ți că ai un bolovan pe piept. Cântatul este ca și cum vine cineva și dă acel bolovan la o parte. De când nu mai respirasem atât de profund!

Cântam complet izolată de cei din jur despre iubirea care vine și iubirea care pleacă, până când m-au trezit aplauzele. Deschizând ochii, l-am văzut pe Albert Ziegler. Era în cealaltă parte a salonului, departe de ceilalți, punctul unei linii drepte care ajungea până la mine. Încă mă privea cu atitudinea contrariată a copilului rămas fără minge. Acum, copilul își pierduse aroganța, se întorcea acasă, dându-se bătut.

În mai 1933 a fost focul. M-am temut că străzile Berlinului se vor lichefia și ne vor înghiți ca lava. Dar Berlinul era ocupat să sărbătorească și nu a ars, bătea din picior pe ritmul dictat de orchestră. Până și ploaia s-a oprit, făcând loc carelor cu boi și oamenilor care alergau în Piața Operei.

Odată ce treceai de cordoane, se simțea o căldură în piept, un miros de fum care îți usca gâtul. Pagină cu pagină, cărțile aruncate în foc se încrețeau și se transformau în cenușă și, deși Goebbels era un bărbat sfrijit, cu voce slabă, știa cum să o folosească la maximum ca să aducă elogii, să privească în ochi cruzimea vieții, să alunge frica de moarte. Douăzeci și cinci de mii de cărți furate din biblioteci și o ligă de studenți care sărbătorește, aspiră să fie oameni de caracter, nicidecum intelectuali fără coloană vertebrală. Epoca intelectualismului evreiesc s-a încheiat, spunea Goebbels, trebuie să redescoperim respectul pentru moarte, iar eu, oricât îmi spărgeam capul cu asta, tot nu îmi dădeam seama ce voia să spună.

Un an mai târziu, în timpul orelor de matematică, urmăream de la fereastră frunzele minuscule ale copacilor cărora nu le știam numele, aripile agitate ale păsărilor necunoscute, în timp ce profesorul Wortmann preda. Capul chel, umerii aplecați și mustața deasă reechilibrau un ușor prognatism. Wortmann cu siguranță nu arăta ca o stea de cinema, și totuși, noi, elevele, îl adoram. Avea ochii profunzi și o ironie invincibilă care elimina orice urmă de oboseală în timpul orei.

Când ușa s-a deschis, încă eram cu gândul în altă parte. Apoi închiderea cătușelor m-a readus brusc în clasă. Încheieturile mâinilor erau ale lui Wortmann. Soldații din Sturmabteilung{19} îl târau. Formula de pe tablă rămăsese incompletă și era inexactă, creta căzuse pe podea și se fărâmițase. Era luna mai.

Saltul din banca mea până la ușă a fost tardiv. Wortmann era deja pe coridor, mergând alături de soldați. L-am strigat: Adam! Profesorul a încercat să se oprească, să se întoarcă, dar soldații au mărit pasul, l-au împiedicat să facă asta. Am strigat din nou, până când ceilalți profesori au avut grijă să mă reducă la tăcere cu tot felul de amenințări sau consolări. Wortmann a fost dus la muncă forțată într-o fabrică. Era un evreu sau un disident sau doar un intelectual. Noi, germanii, însă avem nevoie de oameni de caracter și fără frică, oameni care să respecte moartea. Adică oameni care se lasă înjunghiați fără să scoată un cuvânt.

•

La sfârșitul sărbătorii publice de ardere a cărților, în 10 mai 1933, Goebbels s-a declarat satisfăcut. Mulțimea era obosită, terminase cântecele. Radioul nu mai transmitea nimic. Pompierii parcaseră mașinile și stinseseră flăcările. Dar focul continuase să se târască pe sub cenușă, mulți kilometri, ajunsese până aici. Gross-Partsch, 1944. Luna mai e o lună neiertătoare.

Nu știu de cât timp era acolo. Broaștele parcă înnebuniseră în noaptea aceea. Orăcăitul lor neîncetat acompania zarva vecinilor treziți din somn, care coborau pe scări cu o viteză amețitoare, cu mătănii în mână, recitând Ave Maria, bătrânele nu mai știau cărui sfânt să se roage, mama nu știa cum să-l convingă pe tata să se refugieze în pivniță când suna sirena, iar el se întorcea pe cealaltă parte, își umfla perna și își cufunda obrazul în moliciunea ei. Fusese o alarmă falsă, urcam treptele adormite. Tata spunea