că nu merită. Dacă trebuie să mor, o să mor în patul meu. Nu merg în pivniță, nu vreau să mor ca un șobolan! Visam Berlinul, clădirea în care am crescut, refugiul și oamenii înghesuiți, iar vacarmul se amplifica din cauza broaștelor care, la Gross-Partsch, se lamentau toată noaptea și îmi invadau somnul. Cine știe, poate că el era deja acolo.

Visam ieremiadele bătrânelor, mărgelele mătăniilor numărate la nesfârșit, în timp ce copiii dormeau, iar un bărbat sforăia, și la nu știu a câta rugăminte din partea noastră se ridică și arunca un blestem: Lăsați-mă să mă odihnesc! Bătrânele păleau. Visam un gramofon, tinerii îl aduseseră în pivniță și invitaseră fetele la dans, cântau Das wird ein Frühling ohne Ende{20}, iar eu stăteam deoparte. Mama îmi spunea să cânt pentru ea. O mână mă îndemna să mă ridic, mă făcea să plutesc, iar eu cântam din toți rărunchii: O, primăvară fără de sfârșit, când te vei întoarce, cântam peste gramofon, mă învârteam, nu reușeam să o văd pe mama. Apoi un vânt mă ridica, mă împingea cu putere. E răpirea, mă gândeam. Sosise, iar mama nu era acolo, tata era sus, dormea, sau se prefăcea, gramofonul se oprise, la fel și vocea mea. Nu puteam să vorbesc, nu puteam să mă trezesc, brusc, un vuiet, apoi bomba exploda.

Am deschis ochii și, transpirată, am stat în pat, așteptând să dispară furnicătura din brațe. Abia după aceea am fost în stare să mă mișc. Am aprins lampa cu petrol, pentru că întunericul mă sufoca și, în timp ce broaștele orăcăiau neperturbate, m-am ridicat și m-am dus la fereastră.

El era acolo, în lumina slabă a lunii, nu știu de cât timp. Era o siluetă întunecată, un coșmar, o fantomă. Putea fi Gregor, care s-a întors de pe front, în schimb era Ziegler, în picioare, pe stradă.

Îmi era frică. Imediat ce m-a văzut, a făcut un pas înainte. O frică subită, fără întârziere. A mai făcut un pas. Sute de colțuri de mobilă de care să-mi zdrobesc genunchii. M-am retras, iar el s-a oprit. Am stins lumina, m-am ascuns în spatele perdelei.

Era o intimidare. Ce i-ai spus baroanei, i-ai mărturisit totul? Nu, domnule locotenent, vă jur! Nu ați văzut că atunci când ne-a prezentat m-am prefăcut că nu vă cunosc?

Cu pumnii strânși, am așteptat să-i aud bătând la ușă. Trebuia să mă grăbesc să-i avertizez pe Joseph și Herta. Era un Obersturmführer SS în fața casei lor, în toiul nopții, și era vina mea că mă dusesem la petrecere. Avea dreptate Elfriede. Pentru cei ca noi, unii oameni înseamnă doar probleme. Ziegler va intra în casă, ne va târî în bucătărie, cu urme de somn pe obraji, Herta cu părul fără agrafe, acoperit cu plasă. Soacra mea își va lua tâmplele în mâini, socrul meu, simțindu-se prost, o va lua de braț, Ziegler îl va lovi puternic cu cotul în coaste, Joseph va cădea la pământ, iar el îi va ordona să se ridice, așa cum făcuse cu Beate. Ne va obliga să stăm în picioare în fața șemineului stins, aliniați în liniște. Apoi, plimbându-și mâna pe teacă, mă va pune să jur că nu voi spune nimic, că voi sta în banca mea.

Va țipa la Herta și la Joseph, chiar dacă nu aveau nimic de-a face cu asta, pentru că așa procedau soldații SS.

Minutele au trecut, Ziegler nu a bătut la ușă.

Nu a dat buzna, nu ne-a dat ordine, stătea acolo nemișcat, așteptând nu știu pe cine, așteptându-mă pe mine. Am rămas și eu nemișcată și, în mod inexplicabil, nu am cerut ajutor, întrucât, chiar dacă inima îmi bătea foarte tare, înțelesesem deja că era ceva între mine și el, că nu avea legătură cu nimeni altcineva. Îmi era rușine față de Herta și de Joseph, ca și cum eu l-aș fi invitat. Am înțeles imediat că trebuia să fie un secret. Unul nou, de adăugat la inventar.

Am dat perdeaua la o parte și m-am uitat pe geam.

Încă era acolo. Nu era un ofițer SS, era un copil care își revendica mingea. Încă un pas spre mine. Nu m-am mișcat. M-am uitat la el în întuneric. Ziegler s-a apropiat mai mult. Am dispărut din nou în spatele perdelei. Mi-am ținut respirația, nu era nimic altceva decât liniște. Toată lumea dormea. M-am dus din nou la fereastră, dar strada era goală.

•

Dimineață, la micul dejun, Herta a vrut detalii despre recepție. Eram distrată, năucită.

— S-a întâmplat ceva? a spus Joseph.

— Nu am dormit bine.

— E primăvară, a spus, mi se întâmplă și mie, dar eram atât de obosit aseară, că nici nu am auzit când te-ai întors.

— Baronul a rugat pe cineva să mă însoțească.

— Deci, a întrebat Herta, ștergându-se cu un prosop, cum era îmbrăcată baroana?

•

În sala de mese am mâncat cu ochii-n patru. La fiecare cizmă pe care o auzeam călcând, mă uitam spre ușă. Niciodată nu intra el. Ar fi trebuit să cer o audiență, să mă prezint în biroul său, cel al fostului director al școlii și să-l avertizez să nu-l mai prind la fereastra mea noaptea, că altfel… Altfel ce? Socrul meu are pușcă de vânătoare și o să te facă să-ți treacă cheful? Soacra mea cheamă poliția? Care poliție? Ziegler avea puterea asupra oricărei persoane din sat, avea putere asupra mea.

Și ce-ar fi spus camaradele mele dacă aș fi mers să vorbesc cu el? Nu reușeam nici măcar să le povestesc despre petrecerea de la castel, în ciuda cicălelilor lui Leni: Și candelabrele, și pardoseala, și șemineul, și perdelele?, dar Ulla a insistat: A fost vreo celebritate, ce fel de pantofi purta baroana, măcar te-ai dat cu ruj?, nu, am uitat să-l aduc. Dacă m-aș fi dus să vorbesc cu Ziegler, Elfriede ar fi spus: Mereu cauți probleme, berlinezo, iar Augustine: întâi mergi la petrecerile bogaților și apoi stai la palavre cu inamicul. Dar Ziegler nu era inamic, era un german la fel ca noi.

Am auzit sunetul călcâielor