— Vine nenorocitul!

M-am întors.

Ziegler discuta cu câțiva subalterni. Nu rămăsese nimic din bărbatul care discutase cu baronul Von Mildernhagen cu o seară înainte, la recepție, nimic din bărbatul care apăruse la fereastra mea.

Poate că era doar o măsură de control. Poate trece în fiecare seară pe la fiecare casă, ține sub observație degustătoarele. Ce idei nebunești îți trec prin cap! Poate că l-ai visat, poate e un efect al răpirii, ești doar o somnambulă, cum bine zicea Franz.

Ziegler s-a întors spre noi. Inspecta de la distanță masa plină, pentru a se asigura că toate mâncam. Am lăsat repede capul în pământ, i-am simțit privirea în ceafă. Apoi am răsuflat și l-am căutat iar, însă era cu spatele, nu se uita la mine.

•

M-am culcat devreme. Primăvara mă obosește, Joseph. Moțăiam. Imediat ce închideam ochii, vocile înăbușite în timpan se amestecau, mama bătea cu pumnul în fața de masă: Chiar vrei să te concedieze? Tata dădea farfuria încă plină la o parte și se ridica de la masă: N-o să iau legitimația! Împacă-te cu ideea! Afară, un sat taciturn, iar în capul meu, zgomotul radioului cu volumul la maxim, semnalul era foarte prost, nu făcea decât să cârâie, sau poate erau iar broaștele. Eram trează și oftam, vocile îmi răsunau în cap.

M-am dus la fereastră, dar am văzut doar întunericul. M-am holbat la el până când lumina lunii a scos la iveală siluetele copacilor. La ce te așteptai și de ce?

Mă perpeleam în pat, împingând cearșafurile, trează, și totuși amețită, mă ridicam, mă întorceam iar la fereastră. Ziegler nu era acolo. De ce nu eram liniștită?

Întinsă pe spate, mă uitam la grinzile din lemn ale tavanului. Trasam cu degetul forme geometrice pe cearșaf, apoi m-am trezit desenând conturul feței lui Ziegler, nările sale cât urechile acului în cartilajul nasului său în miniatură, spațiul îngust dintre ochi și în acel moment mă opream, mă întorceam pe o parte, mă ridicam din nou.

•

Mi-am turnat puțină apă din carafă, am băut o gură, am zăbovit în fața măsuței cu paharul în mână. O umbră a întunecat paloarea lunii. Un junghi provocat de neliniște. M-am rotit și l-am văzut. Era mai aproape decât în seara de dinainte. Mi-a tresărit inima. Am pus paharul jos, am acoperit carafa cu un prosop de vase împăturit, am mers la fereastră. Nu m-am ascuns. Cu degetele tremurând, am dat mai tare lumina lămpii, iar Ziegler m-a văzut în picioare în fața lui, cu cămașa de noapte din bumbac alb pe sub halat, cu părul ciufulit. A dat din cap. Apoi nu a făcut altceva decât să mă privească. Ca și cum ar fost o activitate în sine, fără alt scop decât acela de a fi desfășurată.

— Știu eu un doctor, a spus Elfriede cu o expresie indignată, mai ceva decât dacă ar fi fost forțată să divulge un nume la interogatoriu.

Soldații se plimbau prin curte cu mâinile la spatele, atingând uneori circumferința spațiului nostru ca o tangentă, altădată, în schimb, traversând-o, clipe în care cuvintele ne rămâneau în gât.

M-am uitat la Augustine, care stătea pe banca de lângă mine, s-o rog să-mi confirme că nu mai sunt și alte soluții. Leni era puțin mai departe, o puteam auzi vorbind cu Ulla și Beate. Ulla voia să o convingă să-i schimbe coafura. Jocul de-a coafeza o fascina, prinsese gustul. Beate povestea că în urmă cu două seri făcuse harta astrală a Führerului. Nu reușise să găsească alte cărți de tarot, așa că s-a dat pe horoscop și a descoperit că stelele îi erau potrivnice. Lucrurile urmau să meargă rău pentru el foarte curând, poate chiar din vară. Leni nu o credea, clătina din cap.

Un soldat a deschis gura larg. Probabil a auzit totul și ne va băga înăuntru și ne va forța să vorbim. M-am agățat de bancă. Strănutul ce părea un răget a împins soldatul în față. Apoi bărbatul s-a îndreptat, a luat o batistă din buzunar și și-a suflat nasul.

— Nu mai e nimic de făcut, a spus Heike.

•

Elfriede o dusese la un ginecolog și nu permisese nimănui să le însoțească.

— Câte subterfugii, nu înțeleg! bombăni Augustine. Este o situație delicată, Heike poate are nevoie de ajutor.

— Eu zic să avem grijă de Mathias și Ursula, câtă vreme ea lipsește, am spus ca s-o liniștesc.

Am așteptat-o pe Heike acasă la ea cu copiii, împreună cu Leni. Am încercat să o țin departe de povestea asta, dar ea voia să înțeleagă, punea întrebări. Îmi era teamă să nu o șochez, în schimb, acceptase răspunsurile fără să clipească. La urma urmei, milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima.

Beate nu era acolo. Heike nu o implicase, pentru că era cea mai veche prietenă a ei și îi era rușine de ea. Poate că Beate se simțea jignită sau, dimpotrivă, era recunoscătoare că nu trebuia să se ocupe de această problemă.

Mathias și-a petrecut seara certându-se și împăcându-se cu Pete, fiul Augustinei.

— Să zicem că tu ești Franța și Ursula e Anglia, a spus atunci când toate celelalte jocuri l-au plictisit. Să zicem că îmi declarați război.

— Unde este Anglia? a întrebat surioara.

— Nu, a spus Pete, eu vreau să fiu Germania.

Avea cam aceeași vârstă ca Mathias, șapte, opt ani; umeri lați și brațe osoase. Dacă aș fi avut un fiu, așa aș fi vrut să fie, cu umeri proeminenți, lucind de transpirație, că ai fratelui meu, care când era copil alerga printre coniferele roșii din Grunewald și se bălăcea în Schlachtensee.

Mi-ar fi plăcut ca fiul meu să aibă ochi albaștri, mijiți în lumina soarelui.

— De ce Germania? a întrebat Augustine.

— Vreau să fiu puternic, a răspuns Pete, la fel ca Führerul nostru.

Ea scoase limba.

— Nu știi nimic despre putere! Tatăl tău era puternic și acum e mort.

Copilul s-a înroșit, plecând capul în pământ. Ce legătură avea asta cu tatăl său? De ce trebuia să-l facă