— Augustine… am început, dar nu am putut continua.

Mă uitam la umerii lați, pătrățoși și la acele glezne subțiri. Pentru prima dată, m-am gândit că s-ar fi putut rupe.

Pete a fugit în cealaltă cameră. Am mers după el, în timp ce Ursula venea după mine. S-a aruncat pe pat cu fața-n jos.

— Dacă vrei, poți fi Anglia, i-a spus Ursula. Eu oricum nu vreau să fiu Anglia.

Pete nu a reacționat.

— Și ce vrei să fii? l-am întrebat, mângâindu-i obrazul.

Acum avea patru ani, aceeași vârstă ca Pauline. Brusc, mi s-a făcut dor de Pauline, de respirația ei când dormea. Nu mă mai gândisem la ea. Cum e posibil să uităm oameni, copii?

— Vreau la mama. Unde e?

— O să vină în curând, l-am liniștit. Auzi, vrei să facem ceva frumos împreună?

— Ce?

— Să cântăm un cântec.

Aprobă din cap fără entuziasm.

— Du-te și cheamă-l pe Mathias!

M-a ascultat, iar eu m-am așezat pe pat.

— Te-ai supărat, Pete?

Nu a răspuns.

— Ești supărat?

A mișcat capul spre dreapta și spre stânga, împingând perna.

— Deci nu ești supărat. Atunci ești trist?

S-a întors să tragă cu ochiul.

— Și tatăl meu a murit, știi? am spus. Te înțeleg.

S-a ridicat, încrucișându-și picioarele.

— Și soțul tău?

Ultima zvâcnire a soarelui înainte de apus i-a luminat chipul, îngălbenindu-l. În loc de răspuns, am cântat Fuchs du hast die Gans gestohlen, înclinând capul într-o parte și-n alta, ținând ritmul cu arătătorul. Gib sie wieder her{21}. De unde îmi procurasem acea voioșie?

Ursula a intrat împreună cu Mathias și Augustine, s-au așezat pe pat cu noi, iar eu am continuat cântecelul până la capăt. Tata mă învățase acel cântec de leagăn. Apoi fetița m-a rugat să o iau de la capăt și m-a pus să-l repet la infinit, până când l-a învățat și ea.

•

Era întuneric când s-au auzit pași pe drum. Copiii, încă treji, au alergat la ușă. Elfriede o susținea pe Heike, deși ea mergea fără niciun efort. Ursula și Mathias s-au năpustit peste ea, agățându-se de picioarele ei.

— Încet, am zis, mai încet!

— Ești obosită, mamă? a șoptit Ursula.

— De ce nu sunteți în pat? a spus Heike. E târziu.

— Lăsați-o să se odihnească, a spus Elfriede, dând acea unică indicație înainte să plece.

— Nu vrei nici măcar o cană cu ceai?

— S-a dat stingerea, Rosa, am depășit deja cu mult timpul.

— Dormi și tu aici!

— Nu, plec.

Părea supărată. Ca și cum făcuse eforturi pentru Heike împotriva voinței sale. Nu își văzuse de treaba ei, așa cum îmi predicase mie.

Heike nu a spus unde locuia doctorul, nici nu i-a zis pe nume. A povestit doar că i-a dat să bea un amestec ale cărui ingrediente nu le specificase și i-a spus să stea la ușă, avertizând-o că în curând vor începe contracțiile. Pe drum înapoi, s-au oprit în pădure, transpirând și gemând. Heike expulzase un boț de carne pe care l-a îngropat la poalele unui mesteacăn, în timp ce încerca să-și calmeze suflarea.

— Nu o să-mi amintesc niciodată care este copacul, a spus. Nu o să pot merge niciodată să-l văd.

•

Fusese o greșeală. Nu este nimic divin în a da viață sau a o lua, este o chestiune umană. Gregor nu dorea să fie originea niciunui destin și se fixase pe o problemă de sens, ca și cum a da viață trebuia să aibă un sens. Dar nici măcar Dumnezeu nu și-a pus o astfel de problemă.

Bătaia unei inimi chiar sub buric pe care Heike o înăbușise a fost o greșeală. Eram furioasă pe ea și îmi stârnea milă. Simțeam un gol în stomac, suma tuturor lucrurilor care îmi lipseau. Inclusiv fiul pe care eu și Gregor nu l-am avut.

Când eram la Berlin, de fiecare dată când vedeam o femeie însărcinată, mă gândeam la încredere. Coloana curbată, picioarele puțin depărtate, palmele abandonate pe burtică mă făceau să mă gândesc la încrederea dintre soț și soție. Nu este încrederea iubirii, a iubiților. Mă gândeam la areolele care se dilată și se închid la culoare, la gleznele care se umflă. Mă întrebam dacă Gregor s-ar fi înspăimântat de metamorfoza corpului meu, dacă ar fi încetat să mă placă, dacă ar fi respins această imagine.

Un intrus ocupă spațiu în corpul femeii tale și îl deformează, îl transformă pentru uzul și consumul propriu, apoi iese din aceeași gaură pe care tu ai penetrat-o, o traversează cu o aroganță care ție nu îți va fi permisă niciodată. El a fost într-un loc unde tu nu vei fi niciodată, care va fi proprietatea lui pentru totdeauna.

Și totuși, acel intrus este al tău. Înăuntrul femeii tale, între stomac, ficat și rinichi, a crescut ceva care îți aparține. O parte a ei atât de intimă, atât de lăuntrică.

Mă întrebam dacă soțul meu ar fi tolerat grețurile, nevoia acută de a urina, organismul redus la funcțiile sale primordiale, dictate de natură, ceea ce el nu accepta.

Noi nu avuseserăm acea încredere, ne-am despărțit prea devreme. Poate că nu îmi voi pune niciodată corpul în slujba altcuiva, a vieții altcuiva. Gregor îmi luase această șansă, mă trădase. Ca un câine îmblânzit care, pe neașteptate, se întoarce împotriva ta. De când nu-i mai simțisem degetele pe limbă!

Heike avortase, iar eu continuam să-mi doresc un copil de la un bărbat dispărut în Rusia.

•

Nu venea înainte de miezul nopții, probabil ca să fie sigur că nu era nimeni treaz, cu excepția mea. Știa că îl aștept. Ce mă făcea să mă apropii de fereastră? Ce îl împingea pe el să vină la mine, să-mi vadă cu greu silueta în întuneric? La ce nu putea Ziegler să renunțe?

Geamul mă proteja, îl făcea mai puțin real pe locotenentul care nu spunea nimic, nu făcea nimic altceva decât să stea, să persiste, să-și impună prezența pe care nu o puteam atinge. Mă uitam la el pentru că nu aveam altceva de făcut, de vreme ce venise, de vreme ce se întâmplase. Chiar