dacă aș fi stins lumina, aș fi știut că era acolo. Nu aș fi reușit să dorm. Îl priveam incapabilă să anticipez consecințele. Viitorul în sfârșit mutilat. Plăcerea inerției.

•

De unde știa că, în noaptea în care a avut loc recepția, mă voi trezi? Credea că nu m-am culcat încă sau umbla și el cu siguranța unui somnambul?

La Krausendorf era complet indiferent față de mine. Dacă îi auzeam vocea din întâmplare, mă paraliza teroarea. Fetele observau asta, dar credeau că era aceeași teroare pe care o simțeau și ele. Teroarea față de el, care oprima soldații și degustătoarele, iar într-o dimineață l-a exasperat până și pe Krümel. Bucătarul a ieșit trântind ușa și urlând că fiecare trebuie să-și vadă de treaba lui, în bucătărie știa el ce are de făcut. Teroarea războiului, pe măsură ce lucrurile se înrăutățeau și chiar și proviziile ajungeau cu mai mare dificultate. Dacă până și la țară, la Wolfsschanze, se preconiza penurie de hrană, eram condamnați. Aș fi vrut să-l întreb pe Krümel ce știa despre asta, de ce nu mai mâncam kiwi, pere Williams, banane, de ce gătea mereu aceleași feluri de mâncare și cu mai puțină ardoare decât înainte, dar după episodul cu laptele nu a mai vorbit cu mine.

Când, în zorii zilei, Ziegler pleca, la început fără niciun gest, apoi ridicând ușor mâna în semn de salut sau scuturându-și umerii, mă simțeam pierdută. Lipsa lui se instala în camera lui Gregor, extinzându-se atât de mult, încât mobila se comprima între pereți și mă împingea în zid. La micul dejun, mă întorceam la viața mea reală și abia atunci, în timp ce Joseph sorbea ceaiul și soția îi atrăgea atenția cu o palmă peste braț, iar cana se înclina și fața de masă se păta, abia atunci mă gândeam la Gregor. Voi bate în cuie perdeaua de la geam, mă voi lega de pat și, mai devreme sau mai târziu, Ziegler va renunța. Dar noaptea Gregor dispărea pentru că lumea însăși dispărea, viața începea și se sfârșea pe traiectoria privirii mele asupra lui Ziegler.

•

În săptămânile care au urmat avortului, m-am apropiat de Elfriede cu grijă.

Adesea, împărtășirea unui secret nu unește, ci separă. Dacă vinovăția este comună, este o misiune în care trebuie să te arunci cu capul înainte, oricum se evaporă imediat. Vina colectivă este amorfă, rușinea este un sentiment individual.

Nu am vorbit cu prietenele mele despre vizitele lui Ziegler la fereastră, tocmai pentru a nu împărtăși povara rușinii. Intenționam să duc singură această povară. Sau poate voiam să evit să fiu judecată de Elfriede, să evit lipsa de înțelegere a lui Leni, cicăleala celorlalte. Sau pur și simplu pentru că ceea ce era între mine și Ziegler trebuia să rămână intact.

Nici măcar cu Heike nu vorbisem despre asta, în ciuda faptului că, în noaptea avortului, în timp ce Augustine îi adormea pe cei mici în dormitor, iar Leni ațipise într-un fotoliu vechi, îmi spusese: Era băiat.

Simțeai că va fi băiat?

Nu, nu cel pe care l-am avut înăuntru până acum câteva ore.

Am înghițit în sec. Nu înțelegeam.

Tatăl lui, a spus. E un băiat, un puști… Băiatul care ne ajută la treburi. Când soțul meu a plecat, el s-a ocupat de munca la câmp. E priceput, știi? Este foarte responsabil, chiar dacă nu are nici măcar șaptesprezece ani. Nu știu cum am putut să fac asta…

Și el ce-a spus despre sarcină?

Nimic. N-a știut nimic. Iar acum nu mai are ce să știe, pentru că sarcina nu mai există.

Am lăsat-o să mi se destăinuie, fără ca eu să-i fac mărturisiri la rândul meu.

Șaptesprezece ani. Cu unsprezece mai mic decât ea.

Păsările ciripeau pe cerul de mai, iar ușurința cu care fiul lui Heike alunecase printre picioarele ei, ușurința cu care se lăsase ucis îmi strivea pieptul.

Era o primăvară doar pe jumătate, compromisă. O dezolare fără scăpare, fără catharsis.

Elfriede fuma sprijinită de perete, studiindu-și pantofii. Am mers la ea, traversând curtea.

— Ce-i? a spus.

— Ce faci?

— Dar tu?

— Vii mâine după-amiază la lacul Moy?

Scrumul de țigară creștea, până s-a înclinat, iar apoi a cedat, scuturându-se.

— Da.

Am luat-o și pe Leni, în costumul ei negru pe trupul alb. Elfriede avea un corp subțire și elastic, aspru ca o pânză. Când Leni s-a aruncat în apă, am rămas înmărmurite. Apa era înghețată, încă nu era vreme de scăldat, dar noi ne grăbeam să ne spălăm păcatele. Sau poate doar eu. Gesturile sale nu mai păreau stângace. Udă, pielea ei nu mai era pământeană. Nu o văzusem niciodată așa de sigură de ea.

— Veniți sau nu?

Pe obrajii lucioși, capilarele dilatate păreau aripi de fluturi. Ar fi fost suficientă o adiere, și s-ar fi ridicat în zbor.

— Unde a fost Leni până acum? i-am spus lui Elfriede în glumă.

— A stat ascunsă.

Se uita spre un punct care nu era nici Leni, nici lacul, era un punct pe care nu-l vedeam. Mi se părea o acuzație.

— Lucrurile nu sunt aproape niciodată ceea ce par.

— E valabil și pentru oameni, a spus, aruncându-se în apă.

20.

Într-o seară, m-am dezbrăcat.

Am deschis șifonierul și mi-am ales una dintre rochiile de seară pe care Herta le criticase, alta decât cea pe care o purtasem la recepție. M-am pieptănat și m-am machiat și, chiar dacă în întuneric Ziegler nu ar fi observat, nu conta. În timp ce mă pieptănam sau îmi fardam obrajii, am redescoperit emoția așteptării de dinaintea unei întâlniri. Pentru el erau acele pregătiri, pentru el, cel care zăbovea la fereastra mea ca în fața altarului, ca și cum i-ar fi fost prea frică să-l pângărească. Sau faptul că se prezenta în fața mea era modul său de a înfrunta Sfinxul. Eu nu știam ghicitori și nici nu aveam răspunsuri. Dar, dacă le-aș fi avut, i le-aș fi dezvăluit.

M-am așezat la fereastră cu lampa aprinsă și, când a ajuns, m-am ridicat. Mi s-a părut că îl văd zâmbind. Nu făcuse asta niciodată.

De obicei, dacă auzeam un zgomot