în casă, stingeam lumina, iar el se ascundea. De îndată ce o aprindeam iar, ieșea la iveală. Lumina era slabă, acopeream lampa cu o cârpă, pentru că aveam ordin de stingere a luminii, și oricine ne-ar fi putut observa. Mă băgăm în pat de teamă că Herta ar fi putut intra. De ce ar fi făcut-o? Odată am adormit, tensiunea mă epuizase. Cine știe cât timp a așteptat el înainte să plece. Tenacitatea lui era o formă de slăbiciune, puterea lui asupra mea.

Exact la o lună după petrecere, am stins lampa, deși nu auzisem niciun zgomot. În vârful picioarelor, desculță, ca să atenuez zgomotul pașilor, am deschis ușa, m-am asigurat că Herta și Joseph dormeau, am mers în bucătărie și am ieșit pe ușa din spate. Am traversat perimetrul casei în direcția ferestrei mele și l-am găsit ghemuit, în așteptarea unui semn. Mi s-a părut atât de mic!

Am făcut un pas înapoi și mi-a trosnit genunchiul drept. Ziegler s-a ridicat brusc. În picioare, în fața mea, în uniformă, fără geamul ferestrei care să ne despartă, m-a speriat la fel cum o făcuse în cazarmă. Vraja se spulbera, realitatea ieșea la iveală în toată splendoarea ei. Eram fără apărare în fața călăului și fusesem eu cea care se dusese la el.

Ziegler s-a ridicat și m-a apucat de brațe. Și-a cufundat nasul în părul meu, inspirând adânc. În acel moment i-am simțit și eu mirosul.

•

Am intrat în hambar, iar el m-a urmat. Nicio rază de lumină. Nu îl vedeam pe Ziegler, doar îi auzeam respirația. Mirosul spongios și familiar al lemnului m-a liniștit. M-am așezat, s-a așezat și el.

Fără nicio coordonare, orbi, conduși doar de miros, ne-am împletit corpurile cu stângăcie, măsurându-ni-le pentru prima dată.

După aceea nu ne-am spus că nu trebuia să afle nimeni, dar ne-am comportat ca și cum am fi stabilit asta. Eram amândoi căsătoriți, chiar dacă eu eram deja singură. El era locotenent SS. Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi aflat că are o relație cu o degustătoare? Poate nimic, sau poate că era interzis.

Nu m-a întrebat de ce l-am dus la hambar, nu l-am întrebat de ce eu. Ochii se obișnuiseră deja cu întunericul când m-a rugat să-i cânt ceva. Au fost primele cuvinte pe care mi le-a adresat. Cu gura lipită de urechea lui, în șoaptă, am început să cânt. Cântecul pentru copii pe care îl cântasem pentru fiica lui Heike în seara avortului. Tata mă învățase acel cântec de leagăn.

Goală în hambar, m-am gândit la mecanicul de tren, bărbatul care nu a îngenuncheat. Căposul, cum îi spunea mama, un inconștient. Cum ar fi fost dacă ar fi știut că acum lucram pentru Hitler. Nu puteam refuza, i-aș fi spus, în cazul în care s-ar fi întors din lumea de dincolo ca să-mi ceară socoteală pentru faptele mele. Și pentru că încălcasem regulile lui, mi-ar fi tras o palmă. Nu am fost niciodată naziști, ar fi spus. Eu m-aș fi ținut de obraz cu o mână, consternată, și printre smiorcăieli i-aș fi spus că nu-i vorba despre a fi nazist, politica nu are nicio legătură, nu m-a preocupat niciodată, și apoi în ’33 aveam doar șaisprezece ani, nu eu l-am votat. Ești responsabilă pentru regimul pe care îl tolerezi, ar fi urlat tata la mine. Existența unui om este permisă de constituția statului în care trăiește. Până și cea a unui eremit, înțelegi sau nu? Nu ești imună la nicio vină politică, Rosa. Las-o în pace! l-ar fi implorat mama. S-ar întoarce și ea din lumea de dincolo, cu halatul peste cămașa de noapte. De-ar avea măcar decența să se schimbe! Las-o să fiarbă în suc propriu! i-ar fi tăiat-o ea scurt. Ești furioasă pe mine pentru că m-am culcat cu altul, nu-i așa? Aș fi provocat-o. Tu, mamă, n-ai fi făcut niciodată așa ceva! Nu ești imună la nicio vină, Rosa, ar fi repetat tata.

•

Am trăit doisprezece ani sub dictatură și abia dacă am sesizat. Ce le permite oamenilor să trăiască sub dictatură?

Nu aveam nicio alternativă, acesta a fost alibiul nostru. Eram responsabilă doar pentru mâncarea pe care o înghițeam. Un gest inofensiv, a mânca. Cum poate fi asta o vină?

Celorlalte le era rușine să se vândă pentru un salariu excelent de două sute de mărci pe lună și mâncare fără termen de comparație? Să crezi, așa cum am crezut eu, că este imoral să-ți sacrifici viața, dacă sacrificiul nu servea la nimic? Mie îmi era rușine de tata, deși tata murise, pentru că rușinea, ca să existe, are nevoie de un judecător. Nu aveam nicio alternativă, spuneam. Dar față de Ziegler, da, aș fi avut. În schimb, eu m-am dus spre el pentru că eram o persoană care putea să meargă până acolo, până la acea rușine făcută din tendoane, oase și salivă. Îmi ținusem rușinea în brațe. Avea cel puțin un metru optzeci înălțime, cântărea cel mult șaptezeci și opt de kilograme, nu aveam niciun alibi și nici justificări. Consolarea unei certitudini.

— De ce te-ai oprit?

— Nu știu.

— Ce ai?

— Cântecul ăsta mă întristează.

— Poți să cânți altul. Sau nu, dacă nu vrei. Putem să stăm în liniște și să ne uităm la întuneric. Știm să facem asta.

După ce m-am întors în cameră, în liniștea somnului Hertei și a lui Joseph, mi-am luat capul în mâini, incapabilă să accept că s-a întâmplat. O euforie interioară îmi dădea șocuri intermitente. Nimic nu mă făcea să mă simt mai singură, dar în acea singurătate descopeream că sunt puternică. Stând pe patul în care dormea Gregor când era mic, am făcut o nouă listă cu greșeli și secrete, așa cum făceam la Berlin, înainte să-l cunosc, și eram eu, și eram de necontestat.

21.

În lumina dimineții, oglinda mi-a restituit un chip epuizat. Nu era din cauza puținelor ore de somn; ochii mei încercănați înainte de vreme fuseseră preludiul acelei noi angoase, adânci, care apărea când mă trezeam ca o profeție care în sfârșit se adeverea. În fotografia înfiptă în