Herta și Joseph nu au sesizat nimic. Cât de obtuză este încrederea oamenilor. Gregor o moștenise de la acei părinți atât de naivi. Nora lor ieșea noaptea din casă, iar ei continuau să doarmă. De fapt, asta a aruncat asupra mea o responsabilitate prea greu de suportat dacă nu s-ar mai fi întors.

Claxonul autobuzului m-a eliberat. Abia așteptam să plec. Îmi era teamă să mă întâlnesc cu Ziegler, o așchie sub unghie. Dar aveam nevoie de asta.

•

La masă am primit chiar și desert. Prăjitura avea deasupra o lingură de iaurt. Părea foarte moale, dar nu-mi era poftă. Am mâncat cu greu supa de roșii.

— Berlinezo, nu-ți place?

Am tresărit.

— Nu am gustat-o încă.

Elfriede a înfipt furculița în ceea ce rămăsese din felia ei de prăjitură.

— E foarte bună, mănâncă!

— De parcă ar avea de ales, a spus Augustine.

— Ce ghinion să nu poți alege dacă mănânci sau nu prăjitura în timp ce toată lumea moare de foame, a răspuns Elfriede.

— Dă-mi și mie să gust, a șușotit Ulla.

Ea nu avea desert în ziua aceea. Dar avea ouă și piure de cartofi. Ouăle erau printre alimentele preferate ale Führerului. Îi plăceau presărate cu chimen. Mirosul dulceag ajunsese până la mine.

— Nu, că dup-aia ne toarnă alea, a încercat Augustine s-o descurajeze.

Ulla s-a întors către Fanatice de două, trei ori. Cu capul aplecat deasupra farfuriei, mâncau urdă și brânză de vaci. Unele înmuiau brânza în miere.

— Acum! a spus Ulla.

I-am dat o bucățică de prăjitură, pe care a ascuns-o în pumn; a băgat-o în gură doar când a fost sigură că nu o vede niciun soldat. Am mâncat și eu.

•

În curte, soarele amiezii desena contururile caselor din apropierea cazărmii, amuțea păsările, epuiza câinii maidanezi. Cineva a spus să mergem înăuntru, pentru că era prea cald. O căldură neobișnuită pentru luna iunie, a spus altcineva. Am văzut cum camaradele mele pășeau agale în aerul tulbure. Am început să mă plimb și eu, și la fiecare pas piciorul atingea solul ca și cum ar fi coborât treptele unei scări. Am amețit. Am mijit ochii ca să mă concentrez. Era cald, o căldură nefirească, și era doar iunie. Brusc, mi-a scăzut tensiunea. M-am sprijinit de leagăn, lanțurile ardeau. Greața mi-a acaparat stomacul ca o ventuză. Am simțit cum urca rapid până la frunte. Curtea era pustie, camaradele mele intraseră. Încremenită în ușă, am văzut o siluetă în lumina soarelui. Curtea s-a înclinat, o pasăre a pierdut din altitudine, dând cu putere din aripi. În ușă era Ziegler. Apoi n-am mai văzut nimic.

•

Când mi-am revenit, eram întinsă pe podeaua din sala de mese. Fața unui soldat obtura tavanul. Senzația de vomă era în gât. Am avut timp să mă ridic în coate și să-mi rotesc gâtul. În timp ce transpirația îmi îngheța, presiunea unei noi vărsături mi-a ajuns în urechi, apoi încă un val acid care îmi ardea traheea.

Le auzeam pe celelalte plângând, dar nu le recunoșteam plânsul. Râsul îl poți distinge. Cel grosolan al Augustinei, râsul sacadat al lui Leni, râsul nazal al lui Elfriede, râsul tumultuos al Ullei. Dar plânsul nu. Toți plângem la fel. Sunetul este același.

Mi se învârtea capul. Am văzut un alt corp întins și câteva femei în picioare, lipite de perete. Le-am recunoscut după pantofi. Platformele Ullei, cuiele din saboții lui Heike, vârfurile uzate ale pantofilor lui Leni.

— Rosa!

Leni s-a dezlipit de perete și a venit la mine.

Un soldat a ridicat brațul:

— Treci la locul tău!

— Ce facem? a spus Lunganul, agitându-se confuz prin încăpere.

— Locotenentul a dat ordin să le ținem pe toate aici, nu trebuie să iasă niciuna, a răspuns soldatul. Nici măcar cele care nu au prezentat încă simptome.

— Tocmai a mai leșinat una, a avertizat Lunganul.

M-am întors să văd al cui era corpul prăbușit.

Era Theodora.

— Găsește pe cineva să curețe podeaua.

— Astea mor, a spus Lunganul.

— Dumnezeule, nu, a spus Leni. Chemați un doctor, vă rog!

— N-ai vrea totuși să taci? i-a spus soldatul Lunganului.

Ulla și-a pus un braț pe umărul lui Leni:

— Calmează-te.

— Murim, n-ai auzit? a țipat Leni.

M-am uitat după Elfriede. Era pe jos, în cealaltă parte a încăperii, cu pantofii într-o băltoacă gălbuie.

Celelalte fete, în schimb, nu erau departe de mine. Vocile lor tumultuoase și suspinele îmi amplificau starea de rău. Nu știu cine mă adusese din curte și mă abandonase în acel loc, pe podea – poate Ziegler? Chiar se întâmplase în pragul ușii sau doar îmi imaginasem? Dar acum ne aflam toate în zona cantinei. Din instinct, camaradele mele se strânseseră laolaltă. E groaznic să fii singur când ești pe moarte. Elfriede însă se retrăsese într-un colț, cu capul între genunchi. Am strigat-o. Nu știam dacă mă aude în acel vacarm: Lăsați-ne să plecăm! Chemați un doctor! Vreau să mor în patul meu! Nu vreau să mor!

Am strigat-o din nou, dar nu a răspuns.

— Verificați dacă trăiește, vă rog! am spus, dar nu știam cui.

Poate soldaților, care oricum nu m-au ascultat.

— Augustine, am mormăit, du-te și verifică, te rog, adu-o lângă mine!

De ce se purta așa Elfriede? Voia să moară ascunsă, precum câinii.

Ușa de sticlă care dădea înspre curte era închisă. Un soldat o supraveghea. De afară se auzea vocea lui Ziegler. Între pleiada de suspine din sala de mese și hărmălaia creată de pașii care străbăteau cazarma în sus și-n jos, nu reușeam să înțeleg ce spunea. Dar era vocea lui, și nu mă consola. Frica de moarte era o colonie de insecte care mă furnica pe sub piele. Am căzut iar.

Ucenicii lui Krümel au venit cu cârpe ca să curețe. Umiditatea cârpelor a intensificat duhoarea. Curățau podeaua, nu și fețele noastre, hainele noastre. Au lăsat o găleată, au aruncat niște ziare pe jos, apoi au plecat. Soldații au încuiat ușa cu cheia.

Augustine s-a năpustit la mânerul ușii și a încercat în zadar s-o deschidă.

— De ce ne închideți aici? Ce vreți să ne