Cu fețele deja palide, cu buzele vinete, camaradele mele s-au apropiat de ușă cu grijă.

— De ce ne izolează aici?

Am încercat să mă ridic și eu, să mă alătur lor, dar nu aveam putere.

Augustine a tras un picior în ușă, celelalte loveau cu palmele sau cu pumnii. Heike dădea cu capul încet, în mod repetat, un gest care arăta disperarea, un gest la care nu mă așteptam de la ea. De afară se răsteau amenințările soldaților. Fetele îi înfruntau, cu excepția Augustinei.

Leni a îngenuncheat lângă mine. Eu nu reușeam să vorbesc, dar ea era cea care căuta consolare.

— Până la urmă au reușit, ne-au otrăvit.

— Le-a otrăvit, a corectat-o Sabine.

Era ghemuită peste corpul întins al Theodorei.

— Tu nu ai niciun simptom și nici eu.

— Nu e adevărat! a țipat Leni, îmi vine să vomit.

— De ce crezi că ne dă să mâncăm diferit, ai? De ce crezi că ne împart în grupuri, tâmpito? a spus Sabine.

Augustine s-a îndepărtat pentru o clipă de ușă, întorcându-se înspre ea.

— Da, dar prietena ta – și a indicat-o cu bărbia pe Theodora – a mâncat salată de fenicul și niște brânză, în schimb Rosa, să zicem, a mâncat supă de roșii și prăjitură. Și totuși, amândouă au leșinat.

M-am strâns covrig după o altă eructație. Leni îmi ținea fruntea. Mi-am văzut rochia mânjită, apoi am ridicat capul.

Heike stătea la masă cu fața în palme.

— Vreau să mă întorc la copiii mei! se tânguia. Vreau să-i văd!

— Atunci ajută-mă! Hai să spargem ușa! a spus Augustine. Ajutați-mă!

— Ne vor ucide, a oftat Beate.

Și ea voia să se întoarcă la gemenii ei.

Heike s-a ridicat din nou, mergând lângă Augustine, dar în loc să lovească în ușa de lemn, a început să urle:

— Eu sunt bine, nu am fost otrăvită, mă auziți? Vreau să plec!

Mi-a înghețat sângele în vene. Exprima cu voce tare un gând care tocmai își croise drum în mintea tuturor. Nu mâncam toate aceeași mâncare, nu aveam o soartă identică. Oricare ar fi fost mâncarea otrăvită, unele dintre noi urmau să moară, altele, nu.

— Poate ne vor trimite un doctor, ne putem salva, a spus Leni, deloc convinsă că este în afara oricărui pericol.

Mă întrebam dacă un doctor chiar ne-ar fi putut salva.

— Nu le pasă să ne salveze.

Elfriede se ridicase. Chipul ei osos părea că se prăbușește, în timp ce adăuga:

— Nu le pasă de nimic, îi interesează doar să afle ce ne-a otrăvit. E suficient ca mâine să-i facă autopsia uneia dintre noi și vor afla.

— Dacă e suficientă doar una, de ce trebuie să rămânem toate aici? a spus Leni.

Nici măcar nu și-a dat seama ce monstruozitate rostise. Propunea s-o sacrificăm pe una dintre noi, cu condiția să le salvăm pe celelalte. Dar oare ea cum ar fi ales-o? Pe cea mai slabă, pe cea cu simptomele cele mai acute? Pe una care nu avea copii de crescut? Pe una care nu era din sat? Sau doar pe una care nu era prietena ei? Ar fi dat cu banul? Ar fi cântat Backe, backe Kuchen, der Bäcker hat gerufen{22}, lăsând soarta să aleagă?

Eu nu aveam copii și eram din Berlin, mă culcasem cu Ziegler – acest lucru Leni nu îl știa. Nu credea că eu eram cea care merita să moară.

Aș fi vrut să mă rog, dar nu mai aveam dreptul, nu mai făceam asta de luni întregi, de când îmi fusese luat soțul. Poate că într-o zi, stând în fața șemineului în dacea lui, Gregor și-ar fi holbat ochii: Aha, i-ar fi spus Matrioșcăi lui, acuma îmi amintesc! Undeva, departe, există o femeie pe care o iubesc și trebuie să mă întorc la ea!

Nu voiam să mor dacă el trăia.

•

Soldații SS nu au răspuns la strigătele lui Heike, iar ea s-a îndepărtat de ușă.

— Care sunt intențiile lor, ce vor să facă cu noi? a întrebat Beate, ca și cum Heike ar fi știut.

Prietena ei nu i-a răspuns. Încercase să-și salveze pielea. Pielea ei și atât. Și, pentru că nu reușise, nu mai vorbea. Leni s-a ghemuit sub masă, repetând că îi este greață, și-a băgat două degete pe gât, a icnit de câteva ori, dar n-a reușit să vomite. Theodora continua să se legene pe podea în poziție fetală, iar Sabine o sprijinea, în timp ce sora ei, Gertrude, respira greoi. Pe Ulla o durerea capul, iar Augustine avea nevoie la baie. A încercat s-o convingă pe Elfriede să se întindă lângă mine.

— Te ajut eu.

S-a opus cu o mișcare violentă. Izolată în colț, vomita iar. Și-a șters bărbia cu dosul palmei, ghemuindu-se pe o parte. Eu eram foarte obosită, bătăile inimii se domoliseră.

Nu știu câte ore trecuseră, știu că la un moment dat, ușa s-a deschis.

A apărut Ziegler. În spatele lui, un bărbat și o fată în halat. Priviri foarte serioase și serviete de culoare închisă. Ce era în ele? Chemați un doctor! spusese Leni. Iată-l, a venit. Nici ei nu-i venea să creadă că a venit să ne salveze. Au pus servietele pe masă, am auzit clicul închizătorilor. Elfriede avea dreptate, nu intenționau să ne administreze un tratament, nu s-au deranjat să ne hidrateze, să ne măsoare temperatura. Ne-au izolat acolo pur și simplu, așteptând să ne vadă evoluția. Voiau să înțeleagă cauza acelei stări de rău care ne ucidea pe unele dintre noi. Poate o descoperiseră deja, și noi, cele contaminate, nu mai eram de folos.

Am rămas nemișcate, animale în fața prădătorilor. Nu avem nevoie de degustătoare care nu degustă, spusese Ziegler. Dacă trebuia să murim, mai bine ne grăbeam. Apoi ar fi curățat încăperea, ar fi dezinfectat-o, ar fi deschis ferestrele, ar fi aerisit. Oprirea agoniei este un act de îndurare. Se procedează așa cu animalele, de ce nu și cu oamenii?

Doctorul stătea în fața mea. Am tresărit.

— Ce vreți?

Ziegler s-a întors.

— Nu mă atingeți! am strigat la doctor.

Aplecat peste mine, Ziegler m-a apucat