de braț. Era la câțiva centimetri de fața mea, la fel ca în noaptea dinainte. Putea să simtă cât de urât miros. Nu mă va mai săruta niciodată.

— Taci și fă ce ți se spune!

Apoi, ridicându-se, a țipat:

— Tăceți toate din gură!

Sub masă, Leni se ghemuise toată, ca și cum, încovoindu-se și mai mult, s-ar fi putut transforma în ceva mai mic decât o batistă, s-ar fi putut ascunde într-un buzunar. Doctorul mi-a atins mâna, mi-a deschis pleoapele, mi-a ascultat respirația, punându-mi stetoscopul pe spate, mergând apoi să o consulte pe Theodora. Asistenta mi-a șters fruntea cu o cârpă umedă și mi-a dat un pahar cu apă.

— Cum spuneam, am nevoie de o listă cu ce a mâncat fiecare, a explicat medicul.

Fata și Ziegler l-au urmat. Ușa a fost încuiată cu cheia.

Mâncărimea insectelor de sub piele devenise o insurecție. Eu și Elfriede primisem supă și prăjitura aceea dulce. Noi două aveam același destin. Eu fusesem pedepsită pentru ceea ce făcusem cu Ziegler, dar Elfriede ce vină avea?

Dumnezeu nu există sau, dacă există, e un pervers, spusese Gregor.

M-a sfâșiat încă o rundă de vărsături. Am vomitat hrana lui Hitler, hrana pe care Hitler nu avea s-o mănânce niciodată. Ale mele erau acele gemete guturale, indecente, care nu păreau umane. Ce-mi mai rămăsese uman?

Dintr-odată mi-am amintit, și a fost ca o izbitură. Superstiția rusească despre care Gregor îmi scrisese în ultima lui scrisoare era valabilă și pentru soldații germani? Atâta timp cât femeia ta îți este credincioasă, spunea, nu vei fi ucis. Nu pot decât să contez pe tine, scrisese. Dar eu nu eram una pe care să poți conta. El nu înțelesese asta, a avut încredere în mine și a murit.

Gregor murise din vina mea. Bătăile inimii s-au domolit din nou. Apnee, urechi înfundate, liniște. Apoi inima s-a oprit.

22.

Am fost trezită de un val de bubuituri în ușă.

— Trebuie să mergem la baie! Deschideți-ne!

Augustine lovea cu pumnii în ușă, nimeni nu o ajutase să o spargă. Ieșirea spre curte era închisă, soarele apusese, cine știe dacă Joseph venise să mă caute, dacă Herta aștepta la fereastră.

Augustine a luat găleata de lângă mine.

— Unde o duci?

— Ești trează? a spus surprinsă. Cum te simți, Rosa?

— Cât este ceasul?

— A trecut de mult ora cinei, dar nu ne-au adus nimic să degustăm. Nu mai avem nici măcar ce să bem. Ăștia au dispărut. Leni mă scoate din sărite. Atâta a plâns, încât s-a deshidratat, deși ea nu are nimic, e sănătoasă tun. La fel și eu, a adăugat, ca și când s-ar fi scuzat.

— Unde e Elfriede?

— Doarme, acolo jos.

Am văzut-o. Era încă întinsă pe o parte, paloarea pe tenul ei închis o făcea să pară din cremene.

— Rosa, a spus Leni, ți-e mai bine?

Augustine stătea pe găleată, epuizată. După ea, celelalte femei au renunțat să o folosească. Nu ar fi fost suficient de încăpătoare pentru toate. Sigur vreuna a făcut pe ea sau a urinat pe podeaua deja murdară și urât mirositoare. De ce nu deschideau? Ne-au abandonat în cazarmă, evacuând-o? Îmi zvâcneau tâmplele. Visam să sparg ușa, să fug, să nu mă mai întorc niciodată. Dar cu siguranță soldații erau acolo, afară. Sigur primiseră instrucțiuni precise, nu ar fi deschis sub nicio formă, nu știau cum să gestioneze problema unor femei în agonie. Au lăsat-o deoparte până la noi ordine.

M-am ridicat, gleznele mi se împleticeau. Augustine m-a ajutat să folosesc găleata. Ea și Beate au trebuit să mă țină de subsuori. Nu era umilitor, era doar corpul meu care ceda. Mi-am amintit de refugiul din Budengasse și de mama.

Urina era fierbinte, iar pielea, atât de sensibilă încât, dacă o mângâiam, mă durea. Mama mi-ar fi spus: Acoperă-te, Rosa, să nu răcești!, dar era vară, un anotimp nepotrivit ca să mori.

Să urinez a fost plăcut, ca o ultimă dorință îndeplinită. M-am gândit la tata. A fost un om integru, ar fi putut să intervină pentru mine. Așa că m-am rugat, deși nu aveam dreptul. M-am rugat să mor prima, nu voiam să asist la moartea lui Elfriede, nu mai voiam să pierd pe nimeni. Tata însă nu mă ierta, iar Dumnezeu deja se distrase cu noi.

•

Primul lucru pe care l-am simțit a fost frig în tot corpul, apoi ușurătatea și colapsul.

Am deschis ochii spre tavan. Era în zorii zilei.

Ușa s-a dat într-o parte, iar corpul meu s-a trezit. Poate soldații SS își închipuiau că vor găsi două cadavre sau mai multe, pe care să le care afară. În schimb, au găsit zece femei pe care zgomotul cheii băgate în broască le-a smuls dintr-un somn intermitent. Zece femei cu genele lipite și gâtul uscat, dar care erau în viață. Toate.

Lunganul se uita la noi tăcut din pragul ușii, înspăimântat ca și cum ar fi avut în fața ochilor niște fantome, în timp ce un alt soldat se ținea de nas, făcând un pas înapoi. Tocurile cizmelor răsunau pe gresia coridorului. Nici măcar noi nu eram sigure că nu suntem fantome. Ne verificam circumspect mobilitatea mâinilor și picioarelor, fără să vorbim, ne verificam respirația. Ieșea printre buze, prin nări. Eram în viață!

Doar când a venit Ziegler și ne-a ordonat să ne ridicăm, Leni a ieșit de sub masă, Heike a mutat un scaun absentă, Elfriede s-a rostogolit încet pe spate căutând forța să se ridice, Ullei i-a scăpat un căscat, iar eu, clătinându-mă, m-am ridicat în picioare împreună cu ele.

— Alinierea! a zis Ziegler.

Moleșite din pricina greții sau pur și simplu domesticite din cauza fricii, am format un rând de trupuri istovite.

Unde fusese în tot acel timp Obersturmführerul, iubitul meu? Nu m-a dus la baie, nu mi-a umezit tâmplele, nu m-a spălat pe față. Nu era soțul meu, nu avea nicio vocație pentru fericirea mea. În timp ce eu eram pe moarte, el era ocupat să protejeze viața lui Adolf Hitler, numai pe a lui, pentru a găsi vinovații, interogându-i pe Krümel, pe ucenici, pe soldați, întregul corp