al SS-ului cazat în cartierul general, precum și pe furnizorii din zonă și pe cei mai îndepărtați, chiar și pe mecanicii de locomotivă i-ar fi interogat, ar fi mers până la capătul lumii pentru a găsi vinovatul.

— Putem merge acasă?

Voiam să-mi audă vocea, să-și amintească de mine. M-a privit cu ochii aceia mici, două alune râncede, frecându-i cu pumnii ca să și-i maseze, sau poate pentru că nu voia mă vadă.

— În curând va sosi bucătarul, a răspuns. Trebuie să vă reluați munca.

Mi s-a strâns stomacul. Am văzut mâini apăsate pe gură, degete peste burtă, expresii dezgustate. Niciuna dintre noi însă nu a spus nimic.

Ziegler a plecat, iar soldații ne-au însoțit la baie, două câte două, ca să ne înviorăm. Sala de mese a fost curățată, ușa din sticlă care dădea spre curte a rămas deschisă pentru o vreme, iar micul dejun a fost gata mai devreme decât de obicei. Führerului cu siguranță îi era foame, nu trebuia să aștepte niciun minut în plus. Își petrecuse noaptea rozându-și unghiile, doar ca să bage ceva între dinți. Sau poate că acel inconvenient îi tăiase pofta de mâncare. Îi ghiorțăiau mațele, dar era gastrita, meteorismul, o reacție nervoasă. Nu mâncase ore întregi, sau a avut o rezervă de mană cerească, picată din cer într-o noapte, exclusiv pentru el și lăsată în buncăr pentru urgențe. Sau pur și simplu rezistase foamei, pentru că știa să reziste oricărui lucru. Mângâiase părul moale al lui Blondi, o ținuse înfometată și pe ea.

Ne-am așezat la masă cu hainele murdare. O duhoare de nesuportat. Ne țineam respirația și așteptam să ne servească. Apoi, cu docilitatea obișnuită, am început din nou să degustăm, la fel ca în ziua anterioară. Soarele ne lumina farfuriile și fețele vlăguite.

Mestecam mecanic, obligându-mă să înghit.

•

Nu ne-au explicat nimic, apoi, în cele din urmă, ne-au dus acasă.

Herta a ieșit să mă îmbrățișeze, apoi, așezată pe patul meu, mi-a spus:

— Soldații SS au răscolit toate fermele la rând, au strâns furnizorii cu ușa. Pastorul a crezut că îl vor omorî acolo, în hambar, atât erau de înfuriați. În sat au fost recent și alte cazuri de intoxicație, și nu este clar de la ce. Noi nu, noi suntem bine. De fapt, nu ne-a fost bine, am fost îngrijorați pentru tine.

— Din fericire, nu a murit nimeni, a spus Joseph.

— El a venit după tine, a spus Herta.

— Joseph a fost acolo?

— Și mama lui Leni a fost, a răspuns socrul meu parcă pentru a-mi diminua îngrijorarea. Era și băiatul care lucrează pentru Heike, surorile și cumnatele și alți bătrâni ca mine. Ne-am așezat în fața cazărmii cerând informații, dar nimeni nu voia să ne spună nimic, ne-au amenințat în toate felurile, până când ne-au obligat să plecăm.

Herta și Joseph nu dormiseră în noaptea aceea. Nu știu câți închiseseră ochii, de fapt. Nici copiii nu adormiseră decât foarte târziu, epuizați de suspine, sub supravegherea atentă a bunicilor și mătușilor. Fiii lui Heike întrebaseră întruna de mama lor: Mi-e dor de ea, unde e?, iar micuța Ursula cântase cântecul meu ca să se liniștească, dar nu-și mai amintea versurile. Gâscă deja furată și vulpea ucisă, iar vânătorul o pedepsise. De ce tata îmi cânta astfel de lucruri triste?

Până și Zart, mi-a spus Joseph, stând în picioare lângă Herta, se uitase la ușa de la intrare, ca și cum ar fi așteptat să mă întorc dintr-un moment în altul sau ca și cum ar fi pândit un inamic. Și chiar îl pândea: de unsprezece ani.

23.

Nu se va întoarce. Nu ar îndrăzni să vină la fereastră după ceea ce făcuse. Sau ar veni doar pentru a-și demonstra puterea. Dar eu eram cea care îl condusese în hambar. Chiar mă așteptam la un tratament special? Privilegiata! Curva locotenentului!

Am închis fereastra, deși era o seară călduroasă. Îmi era teamă că Ziegler s-ar putea strecura în cameră. Îmi era teamă că îl voi găsi lângă pat sau deasupra mea. Simțeam o iritație în gât gândindu-mă la asta.

Dădeam așternuturile la o parte, le înfășuram sub saltea, căutam insule răcoroase pe care să îmi reazem picioarele. Dacă va îndrăzni să vină, îi voi trânti în față un refuz.

Am aprins lampa tot cu prosopul deasupra și m-am așezat la fereastră. Mă înfuria ideea că el m-ar putea refuza după ce m-a văzut îmbâcsită de vomă și lipsită de demnitate. El se putea descotorosi de mine, eu în schimb îl așteptam, zgâindu-mă la satul întunecat, imaginându-mi în beznă drumul prăfuit până la curbă, apoi până la ocolul care ducea la castelul unde începuse totul.

Pe la unu noaptea am stins lumina, un act de mândrie, o recunoaștere a înfrângerii. Ziegler câștigase. De altfel, era mai puternic. M-am întins iar în pat. Mușchii erau atât de rigizi, încât mă durea spatele. Ceasul ticăia, mă enerva. Apoi un zgomot slab m-a îngrozit.

Unghii pe geam. Un val de frică mi-a reamintit de greața din ziua precedentă. În acea liniște, erau doar unghiile care zgâriau geamul și bătăile inimii mele care bubuia.

Când zgomotul s-a oprit, m-am ridicat instantaneu. Geamul mut, strada pustie.

•

— Ce faceți, doamnelor? Mă bucur că v-ați revenit!

Am înghițit cu greu. Nici celelalte nu mai mâncau. Se uitau la Ziegler fără să scoată un cuvânt, ca și cum ar fi fost interzis, dar nu aveau cum să evite asta. Apoi ne-am uitat una la cealaltă. Fețele boțite.

După intoxicare, după ce mâncarea s-a dovedit a fi ceea ce era de fapt, o capcană, de fiecare dată când un SS ni se adresa, făceam atac de panică. Dacă la mijloc mai era și Ziegler, simțeam un pericol iminent.

Ziegler a ocolit masa și, apropiindu-se de Heike, a spus:

— Sper că te bucuri că s-a terminat.

Pentru o fracțiune de secundă m-am gândit că face aluzie la avort. Poate și Heike s-a gândit tot la asta: aprobă cu mișcări scurte din cap, prea rapide ca să-și poată ascunde nervozitatea. Stătea în spatele ei și s-a aplecat, întinzându-și brațul spre farfuria