ei. Și-a luat un măr ca și cum s-ar fi aflat la un picnic pe iarbă. A mușcat din el. Zgomotul produs de mușcătură era limpede, sinistru. Mesteca plimbându-se, cu pieptul în față, brațele la spate, ca și cum fiecare pas ar fi fost startul pentru un plonjon. Era atât de ciudat mersul lui! Și atunci de ce îmi era dor de el?

— Voiam să vă mulțumesc pentru că ați cooperat în timpul situației de urgență.

Augustine, cu o nară tremurândă, se uita la mărul din mâna locotenentului. Nasul lui Elfriede era înfundat, ca de obicei. Respira greu. Un reticul de sânge îmbujora obrajii lui Leni. Mă simțeam expusă. Ziegler se plimba și mesteca atât de flegmatic, încât mă gândeam că va schimba tonul dintr-un moment în altul. Ne așteptam la o lovitură de teatru. Eram pregătite pentru ce e mai rău, nerăbdătoare să se întâmple.

Dar Ziegler și-a încheiat rondul, oprindu-se în spatele meu.

— Nu puteam să procedăm altfel, dar până la urmă, ați văzut, situația de urgență a luat sfârșit. Totul este sub control, a spus, deci poftă bună!

A lăsat cotorul pe farfuria mea și a plecat.

Beate s-a întins peste masă și a apucat codița cu degetele. Eram atât de tulburată că nici nu m-am întrebat de ce a făcut asta. Pulpa din jurul semințelor deja se înnegrea, mușcată de incisivii lui Ziegler, udată de saliva lui.

•

Voia să mă șantajeze. Toți vor afla cine ești! Să mă tortureze. Sau poate doar să mă vadă – un strop de nostalgie. Făcuserăm dragoste. Nu trebuia să se mai întâmple. Dacă nu afla nimeni, acea noapte nu existase niciodată. trecuse, nu era tangibilă, era ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Poate cu timpul aveam să mă întreb dacă se întâmplase cu adevărat. Nu aș fi știut să răspund, și aș fi fost sinceră.

Am început din nou să mănânc, am băut laptele, am pus cana pe masă cu o impulsivitate involuntară. Clătinându-se, s-a vărsat.

— Iartă-mă! am spus.

Cana se rostogolise până la Elfriede, care a ridicat-o.

— Iartă-mă! am repetat.

— Nu s-a întâmplat nimic, berlinezo, a spus ridicând-o. Apoi a întins un prosop peste laptele vărsat.

M-am culcat devreme. Am căutat în zadar un somn mântuitor. Cu ochii larg deschiși, îmi imaginam că Ziegler va veni. Îmi era teamă că se va apropia, că va zgâria geamul cu unghiile, la fel ca noaptea trecută, că îl va sparge cu o piatră, că mă va apuca de gât. Herta și Joseph își vor da seama, nu vor înțelege, eu voi mărturisi sau voi dezminți până la moarte. Lumina era stinsă, eu tremuram.

•

A doua zi, după cină, Obersturmführerul a ieșit în curte. Stăteam de vorbă cu Elfriede, care fuma. A venit direct spre mine. Eu am tăcut brusc, iar Elfriede a întrebat:

— Ce s-a întâmplat?

— Aruncă țigara!

I-a întors spatele.

— Arunc-o imediat! a repetat Ziegler.

Ea i-a dat drumul ezitând, de parcă ar fi vrut să mai tragă un fum, ca să nu o irosească de tot.

— Nu știam că e interzis fumatul, s-a justificat.

— De acum înainte este interzis! În cazarma mea nu se fumează! Adolf Hitler detestă fumatul.

Ziegler era supărat pe mine. Se răzbuna pe Elfriede, dar era supărat pe mine.

— O nemțoaică nu trebuie să fumeze!

Și-a înclinat gâtul, m-a mirosit, așa cum o făcuse cu patru nopți în urmă, sub fereastra mea. Am tresărit.

— Sau cel puțin nu trebuie să miroasă.

— Nu am fumat niciodată, am spus.

Din priviri, Elfriede mă implora să tac.

— Ești sigură? a spus Ziegler.

•

Cotorul era deja maro. Beate îl pusese pe masă, lângă o cutiuță și un suport de lumânări negru. A aprins lumânarea cu un chibrit. Era după-amiaza târziu, înainte de ora stingerii. Era încă lumină, dar gemenii săi erau deja la culcare, în dormitor. Ulla, Leni, Elfriede și cu mine stăteam așezate în jurul ei.

Heike nu era acolo. De când avortase, ea și prietena ei din copilărie se distanțaseră puțin, fără să-și propună asta. Heike i-a ascuns pur și simplu unul dintre cele mai importante evenimente din viața ei, iar asta a însemnat o îndepărtare implicită. De fapt, ne evita pe toate, ca și cum o împovăra faptul că ne împărtășise un astfel de secret. Nu putea să ne ierte că știam ceva ce ea ar fi preferat să uite.

Augustine, în schimb, afișa același scepticism față de aiurelile micii vrăjitoare și, folosind drept scuză copiii, rămăsese acasă.

— Să-l pedepsim pe Ziegler! a spus Beate. Dacă funcționează, bine, dacă nu, măcar o să ne distrăm.

A deschis cutiuța care avea înăuntru ace de croitoreasă.

— Ce vrei să faci? a întrebat Leni, puțin îngrijorată.

Nu o deranja să-i provoace durere lui Ziegler, doar că răul pe care îl dorești altuia ți s-ar putea întoarce. Suferea pentru ea însăși.

— Folosesc un lucru care a stat aproape de locotenent, a explicat Beate. Îl înțep cu acele. Dacă ne concentrăm toate, imaginându-ne că acest cotor este el, foarte curând locotenentul se va simți rău.

— Ce prostie, a spus Elfriede. Am venit până aici pentru tâmpenia asta.

— Hai nu fi urâcioasă în locul Augustinei! a spus Beate. Ce ai de pierdut? Ia-o ca pe o distracție! Ai altceva mai bun de făcut în seara asta?

— Și la sfârșit arzi cotorul cu lumânarea?

Leni era cea mai interesată.

— Nu, lumânarea e pentru a crea atmosferă.

Micuța vrăjitoare chiar se distra.

— N-am mai auzit așa ceva, să înfigi ace într-un cotor de măr, a spus Elfriede.

— Nu avem altceva care să fi fost în contact cu Ziegler, a spus Beate. Trebuie să ne mulțumim cu ce avem.

— Grăbește-te, că se face noapte! a spus Elfriede. Nici nu știu de ce te ascult.

Beate a scos un ac din cutiuță, l-a îndreptat spre partea superioară a cotorului, înfigându-l în pulpa deja stricată.

— Un ac în gură, a spus.

Eu sărutasem acea gură.

— Așa, nu o să-l mai auzim lătrând la noi.

— Corect, a chicotit Leni.

— Nu, fetelor, trebuie să fim serioase, altfel nu va funcționa.

— Beate, hai mai repede! a