În lumina lumânării, degetele proiectau o umbră lungă și tremurătoare, iar când se apropia de cotor, îl eclipsa, îl transformau într-un obiect sinistru, lua forma aproximativă a unei ființe umane, trupul lui Ziegler, pe care eu îl cunoscusem.

Beate înfigea ace, pronunțând termeni anatomici. Umerii, pe care eu îi atinsesem. Burta, de care eu mă frecasem, picioarele, pe care le cuprinsesem cu ale mele.

Eu am fost în contact cu Ziegler. Ar fi putut să înfigă acele în carnea mea, ar fi fost mai eficient. Beate s-a concentrat pe ce rămăsese din coaja roșie prinsă de codiță.

— Capul, a spus.

Am simțit cum mă înțeapă ceva în ceafă.

— Acum e mort? a întrebat Leni în șoaptă.

— Nu, mai trebuie unul în inimă.

Degetele se apropiau cu o încetineală ostentativă. Aveam senzația că nu am aer. Acul se pregătea să penetreze fructul, când am băgat mâna sub el.

— Ce faci?

— Au!

Mă înțepasem. Din arătătorul meu ieșea o picătură de sânge, iar lumânarea o făcea să strălucească.

— Te-ai rănit? a întrebat Beate.

Elfriede a stins lumânarea, ridicându-se.

— De ce? s-a plâns stăpâna casei.

— Hai să terminăm cu asta, gata! a răspuns ea.

Eu eram hipnotizată de sângele de pe vârful degetului meu.

— Rosa, dar ce te-a apucat? a zis Leni, deja agitată.

Elfriede m-a ajutat, iar celelalte ne priveau înmărmurite, în timp ce ea mă împingea spre dormitor.

— Berlinezo, tot cu frica asta față de sângele tău? Nu vezi că e o înțepătură minusculă?

Gemenii dormeau pe o parte, cu obrazul strivit de braț, cu gura deschisă ca o compresă, deformată.

— Nu-i vorba de asta, am bolborosit.

— Fii atentă!

Mi-a apucat mâna, și-a băgat vârful degetului meu între buze și a supt. Apoi a verificat dacă încă mai sângera. A supt din nou.

O gură care nu mușcă. Sau posibilitatea de a mușca prin surprindere.

— Uite, a spus, dând drumul la deget. Acum poți fi sigură că n-o să mori.

— Nu îmi era teamă c-o să mor, nu râde de mine!

— Și atunci? Te-ai autosugestionat? Ești o fată de la oraș, mă dezamăgești.

— Iartă-mă.

— Îmi ceri scuze pentru că m-ai dezamăgit?

— Nu sunt așa cum crezi.

— Și de unde știi tu ce cred eu?

Și-a ridicat bărbia într-un gest de provocare amuzant.

— Încrezuto!

M-a umflat râsul.

Apoi, ca să mă justific, am spus:

— Noaptea trecută, în cazarmă, a fost groaznic.

— A fost groaznic, da, și se poate întâmpla din nou. Nu există nicio modalitate pentru a evita acest lucru. Oricât ne-am ascunde, mai devreme sau mai târziu moartea ne va găsi oricum, a zis și fața i s-a înăsprit.

Expresia mi se părea identică celei cu care m-a privit a doua zi după ce ne-au recoltat sânge. Apoi însă trăsăturile i s-au destins, resemnate, iar ochii ei m-au consolat.

— Și mie mi-e frică, mai mult decât îți e ție.

M-am uitat la rana minusculă de la deget. Sângele se uscase deja și mi-a scăpat un:

— Te iubesc.

Surpriza a amuțit-o. Unul dintre gemeni a scos un sunet de popândău, a strâmbat din nas ca și cum ar fi avut o senzație bruscă de mâncărime, s-a foit în așternuturi și s-a întins pe spate, cu brațele în sus, deschise. Părea pruncul Iisus deja pregătit de răstignire.

— E o prostie, am spus, ai dreptate.

— Ce? Că mă iubești?

— Nu, pantomima asta cu acele.

— Ah, Slavă Domnului!

Mi-a luat mâna, a strâns-o:

— Hai să ne întoarcem la celelalte!

Abia înainte să intrăm în bucătărie, doar atunci mi-a dat drumul la mână.

•

Nici în noaptea aceea nu m-am dus la fereastră și nici în nopțile care au urmat. M-am gândit că scăpasem, se terminase. El nu va mai veni sau, dacă va veni, nu își va mai freca unghiile de geam. Poate că nici nu venise, iar scârțâitul fusese de la oasele mele.

Îmi era dor de el. Dar nu așa cum îmi era dor de Gregor. Destinul care luase altă întorsătură și anularea tuturor promisiunilor nu erau ceva atât de grav. Era o obsesie. Am strâns perna, bumbacul era aspru, inflamabil. Nu Albert Ziegler era problema, ci eu. Obnubilarea pe care el o străpunsese. Am mușcat fața de pernă, iar textura aspră între dinți m-a făcut să tresar. În locul lui Ziegler ar fi putut fi oricine, la asta mă gândeam. Am făcut dragoste cu el pentru că nu făcusem asta de prea mult timp. Am rupt o bucată de pânză, am mestecat-o, un fir de ață mi-a rămas între canini, l-am supt, l-am făcut ghem cu limba, l-am înghițit, așa cum făceam când eram mică. Nu m-a omorât nici de data asta. Nu Albert Ziegler îmi lipsea, îmi spuneam. Corpul meu este problema. Acum din nou abandonat, din nou autarhic.

•

Nu știu câte zile trecuseră, când Lunganul a apărut în sala de mese și m-a obligat să mă ridic.

— Iar ai furat.

— Cum adică? Ba nu, n-am furat nimic.

Krümel își asumase responsabilitatea pentru sticlele de lapte din geanta mea. Nu am fost niciodată declarată vinovată.

— Mișcă-te!

Le-am căutat cu privirea pe Theodora, Gertrude, Sabine. Erau la fel de surprinse ca mine. Nu mă pârâseră Fanaticele.

— Și cam ce aș fi furat? am întrebat gâfâind.

— Știi foarte bine, a spus Lunganul.

— Berlinezo!

Elfriede a scuturat din cap ca o mamă care își pierduse răbdarea.

— Jur că nu-i adevărat! am strigat, ridicându-mă.

Am stat departe de necazuri, trebuia să mă creadă.

— Vino cu mine!

Lunganul m-a tras de braț.

Leni se ținea de nas cu ochii strânși.

— Haide, treci în fața mea!

Am ieșit din sala de mese însoțită de soldat.

Pe coridor, m-am întors către el, am încercat din nou să întreb de ce furt eram acuzată.

— V-a spus Krümel? E supărat pe mine?

— E supărat pe tine pentru că furi din bucătărie, Sauer. Dar acum o să regreți.

— Unde mergem?

— Gura și mișcă-te!

Mi-am pus mâinile pe pieptul lui:

— Te rog, mă știi de atâtea luni, știi că n-aș face…

— De când îți permiți?

M-a împins. Am mers înainte gâfâind, până am ajuns în fața biroului lui