Lunganul a bătut la ușă, a fost primit, m-a băgat înăuntru, a fost scutit să asiste la masacrul meu, chiar dacă se vedea că îl rodea curiozitatea; m-am întrebat dacă trăgea cu urechea.

Ziegler nu s-a întrebat, evident. A venit către mine, m-a apucat de un braț cu atâta putere, încât m-a durut. Articulațiile păreau să mi se fărâmițeze, mi-am simțit oasele prăbușindu-se pe jos. Apoi m-a strâns la piept, eram întreagă, nu mă fărâmițasem.

— Ți-a spus Krümel?

— Dacă diseară nu ieși, sparg geamul.

— El ți-a spus despre lapte? El a fost cel care ți-a dat ideea cu furtul?

— Tu auzi?

— Cum rezolvăm acum cu povestea pe care ai inventat-o? Ce le voi spune camaradelor mele?

— Dacă nu vrei să mărturisești că ai furat, în ciuda faptului că ai fost deja iertată o dată, camaradelor tale le vei spune că a fost o greșeală și acum este totul în regulă.

— Nu e credibil.

Se uita la mine. A trebuit să închid ochii pentru o clipă.

I-am inspirat mirosul uniformei, care rămânea lipit de el și când era dezbrăcat.

— Ați vrut să ne omorâți, am spus.

Nu a răspuns.

— Ai fost gata să mă ucizi.

Continua să mă privească cu seriozitate, ca de obicei.

— Spune ceva, Dumnezeule!

— Ți-am spus: dacă nu ieși, sparg geamul.

O durere puternică mi-a străpuns fruntea, mi-am dus o mână la tâmplă.

— Ce ai, Rosa?

Era prima dată când îmi spunea pe nume.

— Mă ameninți, am spus, și durerea a dispărut dintr-odată.

În corp mi s-a răspândit o dulce alinare.

Câteva ore mai târziu eram întinși unul lângă celălalt, ca doi oameni care privesc cerul pe o pajiște, chiar dacă cerul nu era acolo. Stringența cu care Ziegler mă îmbrățișase după-amiază în biroul lui dispăruse. I-a fost suficient să știe că încă mă mai poate avea, ca să se liniștească. Imediat după ce am intrat în hambar s-a întins fără să mă atingă. Avea uniforma pe el, tăcea. Poate că dormea, nu știam cum respiră în somn. Poate că se gândea, dar nu la mine. Stăteam întinsă lângă el, în cămașa de noapte. Umerii noștri erau lipiți și faptul că această atingere îl lăsa indiferent mă umilea. Eram deja dependentă de poftele lui. I-a fost de ajuns atât de puțin, doar să vină într-o noapte la fereastră, să hotărască ce vrea și se întâmplase. Am răspuns la această dorință ca la o convocare, iar acum indiferența lui mă umilea. De ce mă dusese acolo dacă nici măcar nu-mi vorbea?

Umărul lui s-a dezlipit de al meu, ca și cum ar fi fost împins de o rafală de vânt. Ziegler s-a ridicat. Credeam că va pleca fără nicio explicație. De altfel, tot fără nicio explicație venise și prima dată. În plus, eu nu l-am întrebat niciodată nimic, nu i-am cerut nicio lămurire.

— A fost de la miere, a spus.

N-am înțeles.

— A fost un lot de miere alterată. De la asta v-ați intoxicat.

Prăjitura aceea dulce care lui Elfriede îi plăcuse atât de mult.

— V-au vândut miere toxică?

M-am ridicat și eu.

— Nu intenționat.

I-am atins brațul.

— Lămurește-mă!

Ziegler s-a întors, vocea lui îmi răsuna în față.

— Se mai întâmplă. Albinele polenizează o plantă dăunătoare din vecinătatea stupilor și otrăvesc mierea, atâta tot.

— Ce plantă? Cine a stabilit asta? Și ce i-ați făcut producătorului?

— Nu se moare de la miere. Sau, mă rog, se întâmplă foarte rar.

Căldura bruscă pe care o simțeam pe obrazul meu era mâna lui.

— Dar tu nu știai că nu e letală. În timp ce vomitam, aveam frisoane și leșinam, tu nu știai. M-ai fi lăsat să mor.

Mi-am pus palma pe mâna lui, ca să o îndepărtez. Am strâns-o.

Ziegler m-a împins, capul mi-a atins pământul cu un sunet moale, alunecos. Mi-a acoperit fața cu toate cele cinci degete, palma mi-a închis gura, iar vârful degetelor îmi apăsau fruntea. Mi-a strivit nasul, pleoapele, ca și cum ar fi vrut să le zdrobească, să le transforme în pulbere.

— Nu ai murit!

S-a lungit peste mine, eliberându-mi fața, și-a strecurat degetele pe sub coastele mele, strângându-mi-o pe ultima ca și cum ar fi vrut s-o smulgă, revendicându-și în sfârșit proprietatea furată în vremuri imemoriale, în numele întregii rase bărbătești.

— Am crezut că o să mor, am spus. Și tu ai crezut asta și nu ai făcut nimic.

Mi-a scos cămașa de noapte și a mușcat coasta pe care nu reușea s-o smulgă. Credeam că se va rupe între dinții lui sau că dinții i se vor sparge. Dar coasta părea că se rostogolește între dinții săi, moale, masticabilă.

— Nu ai murit, a zis Ziegler pe pieptul meu.

M-a sărutat pe gură spunând:

— Trăiești!

Avea un nod în gât, un fel de tuse. L-am mângâiat, așa cum mângâi un copil, ca atunci când spui că totul o să fie bine, că nu s-a întâmplat nimic. Apoi am început să-l dezbrac.

Ieșeam în fiecare noapte să fac dragoste cu el. Mă îndreptam în grabă spre hambar, cu hotărârea unui om care se îndreaptă spre ceva inevitabil. Era marșul unui soldat. Întrebările mi se amestecau în cap, dar le treceam sub tăcere. A doua zi mă torturau din nou, însă când intram în hambar deveneau cârpe agățate pe sârmă. Nu săreau gardul voinței mele.

În acel gest de a ieși, pe care oricine îl ignora, era o revoltă. În solitudinea secretului meu, simțeam o libertate completă, sustrasă oricărui control asupra vieții mele. Mă abandonam hazardului evenimentelor.

Eram amanți. Este o prostie să cauți un motiv pentru care doi oameni devin amanți. A fost suficient ca Ziegler să mă privească, de fapt să mă vadă, în acel loc, în acel moment.

Poate că într-o noapte Joseph avea să deschidă ușa, să ne găsească înveliți cu o uniformă nazistă, unul peste celălalt. Cum de nu se întâmplase încă? Dimineața, mă gândeam că așa ar fi fost corect, voiam să fiu târâtă pe eșafod, supusă oprobriului public. Deci asta era povestea cu furtul, ar fi spus camaradele mele. Care echivoc? Acum este totul foarte clar!