În întuneric, mă agățam de corpul amantului meu ca să nu cad. Și brusc îmi simțeam viața accelerând, dăinuind în corpul meu până când avea să-l mistuie cu totul; îmi cădea părul, mi se rupeau unghiile.

•

— Unde ai învățat să cânți? Încă din seara petrecerii voiam să te întreb.

Albert nu îmi pusese niciodată o întrebare personală. Chiar îi păsa de mine?

— La Berlin, la școală. Cântam într-un cor. Ne vedeam de două ori pe săptămână, iar la sfârșitul anului dădeam un spectacol pentru părinții noștri… Ce tortură pentru ei!

— Dar cânți foarte bine!

A spus-o pe un ton atât de familiar, ca și cum am fi vorbit așa ani de-a rândul, deși, din câte îmi aminteam, se întâmpla prima oară.

— Am avut o profesoară foarte bună, știa să ne motiveze. Îmi plăcea să cânt și îmi dădea doar piese de solistă. Întotdeauna m-am distrat la școală.

— Eu, deloc. Învățătoarea noastră ne ducea la cimitir.

— La cimitir?

— Da, ca să ne învețe să citim. Citeam de pe pietrele funerare. Scrisul era mare și cu litere de tipar. Erau litere și numere, i se părea o metodă eficace.

— O femeie practică!

Chiar era posibil să glumesc cu el?

— Dimineața ne alinia câte doi și ne ducea la cimitir. Trebuia să tăcem din gură ca să îi respectăm pe „bieții defuncți” și să citim fiecare câte o piatră funerară. Câteodată mă înspăimânta atât de tare ideea că sub pământ era un om mort, încât nu reușeam să citesc nimic.

— Pretexte, am zis râzând.

Da, era posibil, râdea și el.

— Seara, a continuat, îmi reveneau în minte acei morți și mi-i imaginam pe părinții mei în pământ și nu mai puteam să adorm.

Ce ni se întâmpla? Eram doi străini care stăteau la povești, intimitatea fizică poate genera bunătate? Simțeam pentru trupul lui un instinct protector de neînțeles.

Aveam nevoie de precizia cu care degetele lui îmi apăsau sfârcurile, pironindu-mă de perete. Odată descărcată însă, impetuozitatea dispărea. Devenea tandrețe. Tandrețea nesigură a amanților. Mă gândeam la Ziegler când era mic, asta mi se întâmpla.

— Și apoi învățătoarea ne punea să numărăm bătăile inimii. Ne zicea: „Nu există plictiseală. Dacă te plictisești, poți să te apuci de încheietura mâinii – Ziegler își apucă încheietura – și numeri. Unu. Doi. Trei. Fiecare bătaie a inimii este o secundă, șaizeci de secunde înseamnă un minut. Puteți ști cât timp a trecut chiar și fără ceas”.

— Și ăsta i se părea un remediu pentru plictiseală?

— Eu făceam asta seară, când nu puteam să adorm pentru că mă gândeam la morți. Mi se părea lipsă de respect să mergem acolo să le violăm spațiul. Mai devreme sau mai târziu, aveau să se răzbune.

Am simulat vocea căpcăunului cel rău:

— Și te-ar fi dus pe lumea cealaltă?

I-am apucat încheietura mâinii.

— Hai să-ți numărăm bătăile inimii așa cum ți-a explicat învățătoarea!

Nu s-a împotrivit.

— Ești destul de viu, domnule locotenent Ziegler.

Trebuie să fii foarte curios ca să-ți poți imagina oamenii când erau mici. Copilul Ziegler era aceeași persoană de acum, dar mai ales era altul. Punctul de plecare al unui destin care mă includea și pe mine. Cu acel copil încheiam o alianță, el nu mă va răni. Iată de ce mă puteam juca cu Albert, iată de ce râdeam cu mâna la gură, ca să nu fac gălăgie, în felul banal în care râd amanții, fără motiv.

— Morții se răzbună, a spus.

Aș fi vrut să-l iau în brațe pe acel copil care se temea de moarte, să-l adorm istovit de mângâieri.

Am tăcut timp de șaizeci de bătăi consecutive ale inimii lui, apoi am încercat să revin la discuție:

— Eu am avut profesori excelenți. Eram îndrăgostită de profesorul de matematică din liceu. Îl chema Adam Wortmann. Adesea mă întreb ce mai face.

— Ah, învățătoarea mea a murit. Și la scurt timp a murit și sora ei, cea cu care locuia în aceeași casă. Sora ei avea mereu o coafură ciudată.

— Pe profesorul Wortmann l-au arestat. Au venit în clasă și l-au luat. Era evreu.

Albert nu a spus nimic, nici eu. Apoi mi-a dat mâna la o parte, luându-și haina lăsată pe lemne.

— Pleci deja?

— Trebuie, a răspuns ridicându-se.

Toracele i se înfunda în partea din mijloc. Adoram să-mi plimb arătătorul prin acea depresiune, dar nu mi-a dat timp. S-a încheiat la uniformă, s-a încălțat și a verificat tocul pistolului cu un gest mecanic.

— Pa, a spus aranjându-și șapca, fără să aștepte să ies și eu.

De când venise vara, baroana mă invita adesea la castel. Mergeam la ea după-amiaza, după serviciu, înainte ca autobuzul să se întoarcă să mă ia. Stăteam în grădină, doar eu cu ea, ca două adolescente care au nevoie de exclusivitate ca să simtă că sunt prietene. La umbra stejarilor, printre garoafe, bujori și albăstrele, pe care Joseph le plantase grupat, în loc să le alinieze pe un singur rând – pentru că natura nu e deloc ordonată, spunea Maria. Vorbeam despre muzică, teatru, cinema și cărți, îmi împrumuta romane și i le duceam înapoi după ce îmi formam o părere despre ele, de vreme ce ea dorea să discutăm ore întregi pe marginea lor. Mă întreba despre viața mea de la Berlin, iar eu o întrebam ce i se părea interesant în fosta mea cotidianitate mic-burgheză, dar ea părea interesată de orice. Totul îi provoca curiozitatea.

Deja servitorii mă întâmpinau ca pe un oaspete obișnuit, îmi deschideau poarta: Bine ați veni, Frau Sauer! Mă însoțeau până la foișor și mergeau să o cheme pe Maria, dacă nu era deja acolo, savurând o băutură răcoritoare, citind și agitând evantaiul. Spunea că în casă e prea multă mobilă, o sufocă. Mi se părea excesivă, ieșind în afara tiparelor în mod ostentativ, dar slăbiciunea ei pentru natură era sinceră.

— Când o să fiu mare, a glumit odată, vreau să mă fac grădinăreasă, ca să plantez tot ce vreau eu, a spus râzând. Să nu