mă înțelegeți greșit, a adăugat, Joseph e grozav, sunt norocoasă că îl am aici cu mine, dar l-am rugat să încerce să planteze un măslin, iar el a spus că nu este clima potrivită pentru așa ceva. Ah, dar eu nu renunț. De când am fost în Italia, visez la măslini în spatele casei. Rosa, nu credeți că măslinii sunt arbori magnifici?

Dar eu nu credeam nimic, mă lăsam copleșită de entuziasmul ei.

•

Într-o după-amiază, deschizându-mi poarta, o cameristă m-a informat că baroana era la grajduri, cu copiii. Tocmai se întorseseră de la o plimbare călare și voia să merg la ea.

I-am văzut de pe drumul de pământ din fața grajdului, erau toți trei în picioare, fiecare lângă un cal. Maria mângâia coama calului său, vesta îi strângea bustul subțire, o făcea mai înaltă. Era o femeie minionă, dar acei pantaloni îi făceau șoldurile mai rotunde, deși, uitându-te la ea, nu ai fi zis că a născut doi copii.

— Rosa! strigau Michael și Jörg, alergând către mine.

Am îngenuncheat ca să-i îmbrățișez.

— Ce frumoși sunteți cu șepcile astea!

— Am și cravașă, a spus Michael și mi-o arătă.

— Și eu am, dar nu o folosesc, a spus fratele mai mare, pentru că unui cal îi e suficient să o vadă ca să te asculte.

Jörg avea nouă ani, iar regulile supunerii se învață devreme. Umbra Mariei s-a întins până când ne-a acoperit pe toți.

— Uite-o pe mama! am spus ridicându-mă.

— Bună dimineața!

— Bună dimineața, draga mea. Ce faceți?

Pe fața ei caldă, zâmbetul s-a lărgit ca amprenta unui deget.

— Ne scuzați, am întârziat, a spus cu amabilitate. Am crezut că va fi mai rău. Să călărești pe căldura asta… însă copiii au insistat, iar eu le-am făcut pe plac. Până la urmă, ei au avut dreptate. Ne-am simțit bine, nu-i așa?

Copiii au aprobat, țopăind în jurul ei.

— Dar acum nu sunt prezentabilă deloc, a continuat ea, trecându-și o mână prin păr.

Îl avea strâns, cu șuvițe arămii care îi ieșeau din agrafe.

— Vreți să faceți o plimbare călare, Rosa?

Ideea i s-a părut brusc irezistibilă, și se vedea asta în ochii ei.

— Da, da! au spus copiii înflăcărați.

— Mulțumesc, am răspuns, dar nu am călărit niciodată.

— Încalecă, Rosa, e atât de frumos!

Michael și Jörg au început să țopăie în jurul meu.

— Sunt sigură că este frumos, dar nu pot.

În lumea lor, probabil că era absurd să nu știi să călărești.

— Vă rog, Rosa, copiii își doresc foarte mult. Vă ajută grăjdarul nostru.

Așa se întâmpla cu ea: posibilitatea de a o refuza devenea inadmisibilă.

Am intrat în grajd, așa cum am început să cânt la petrecere, doar pentru că baroana își dorea asta. Mirosul de bălegar, de copite de cal și sudoare era reconfortant. Am descoperit asta la Gross-Partsch. Mirosul animalelor este reconfortant.

Când m-am apropiat, calul a nechezat, ridicându-și capul. Maria l-a mângâiat pe gât.

— Fii blând, a spus.

Grăjdarul mi-a arătat scărița.

— Băgați piciorul, Frau Sauer. Nu, stângul. Așa, acum luați-vă avânt ușor. Sprijiniți-vă de mine.

Am încercat, dar am căzut înapoi. M-a prins el. Michael și Jörg au pufnit în râs. Maria i-a certat:

— Vi se pare politicos față de prietena noastră?

Cuprins de remușcări, Michael a spus:

— Vrei să încaleci poneiul meu? E mai mic.

Imediat după aceea, Jörg a plusat.

— Te ajutăm noi să încaleci, a zis, venind să mă împingă de picioare.

— Haide!

Fratele lui l-a imitat, împingând și el.

Acum era Maria cea care râdea, un râs copilăresc, cu dinții ei minusculi. Eram deja transpirată, și totuși nu m-am sustras divertismentului lor. Calul continua să necheze.

Grăjdarul m-a ridicat, prinzându-mă de talie, și astfel am aterizat în șa. Mi-a spus să stau dreaptă și să nu strâng hățurile, pentru că va conduce el animalul. Am ieșit din grajd, cu calul mergând la trap. Eu mă balansam puțin, folosindu-mi picioarele pentru a-mi menține echilibrul.

A fost o plimbare scurtă, am ieșit imediat din grajd, calul a fost tras de căpăstru, iar eu deasupra lui, târâtă la rândul meu.

— Vă place, Rosa? a întrebat baroana.

Mă simțeam ridicolă. Un sentiment disproporționat pe care nu reușeam să-l evit. Să mi se ceară să încalec fusese un gest de ospitalitate, însă arăta clar diferența dintre mine și acei oameni.

— Mulțumesc, am răspuns, copiii au avut dreptate, este foarte frumos.

— Stai! a țipat Michael la grăjdar.

Băiatul a gonit către mine și mi-a dat cravașa lui. Ce ar fi trebuit să fac cu ea? Calul nu avea nevoie de amenințări, era docil, era la fel ca mine. Am luat-o oricum, apoi i-am spus grăjdarului că vreau să cobor.

•

În foișor am băut limonadă proaspătă. Copiii fuseseră încredințați guvernantei, s-au schimbat și au venit să-și salute mama, care în schimb rămăsese în ținuta de călărie. Părul ciufulit nu-i știrbea din eleganță, iar Maria știa asta.

— Mergeți să vă jucați, hai! i-a îndemnat ea pe copii.

Eram tăcută, iar baroana nu înțelegea de ce. Mi-a luat mâinile într-ale ei, așa cum făcuse cu Joseph.

— Este dat dispărut, a spus, nu e mort. Nu vă descurajați!

Era convinsă că Gregor era motivul neliniștii mele. Ori de câte ori ea sau oricine altcineva îmi amintea care era starea în care toată lumea se aștepta să fiu, cea a unei soții îndurerate, mi se făcea teamă de mine însămi.

Nu-l ștersesem pe Gregor din minte, nu despre asta era vorba. El îmi aparținea, la fel cum îmi aparțineau propriile picioare sau brațe. Pur și simplu, nu mergi gândindu-te în permanență la mișcarea picioarelor, cum nu speli rufe concentrându-te asupra brațelor care le spală. Viața mea continua, iar el nu o cunoștea, la fel ca mama, când mă lăsa la școală și se întorcea acasă fără mine, la fel ca mama, când am pierdut stiloul cel nou pe care ea mi-l făcuse cadou. Poate că cineva mi-l furase, poate că cineva îl pusese în penarul său din greșeală, nu puteam să scotocesc prin ghiozdanele colegilor mei. Un stilou nou de alamă pe care mi-l cumpărase mama, eu îl pierdusem,