iar ea nu știa asta. Îmi făcea patul și îmi împăturea puloverele fără să știe absolut nimic. Pedeapsa pentru greșeala mea trebuia să fie atât de mare, încât singurul mod în care o puteam suporta era să o iubesc mai puțin. Să nu spun nimic, să păstrez secretul. Singura modalitate de a supraviețui iubirii pentru mama era aceea de a trăda dragostea față de ea.

— Lucrurile se vor așeza, să știți. Chiar și când cineva nu mai speră, a spus Maria. Gândește-te la bietul Stauffenberg. Credeam că o să rămână orb anul trecut când a ajuns cu mașina pe un teren minat în Tunisia. În schimb, Slavă Domnului, și-a pierdut un ochi, dar e bine.

— Nu doar un ochi…

— Da, și-a pierdut și mâna dreaptă. Și degetul mic și inelarul de la mâna stângă, dar nu și-a pierdut farmecul, întotdeauna i-am spus soției sale, Nina: „Pe cel mai frumos l-ai luat tu de bărbat”.

M-a impresionat libertatea de a vorbi așa despre un bărbat care nu era soțul ei. Nu era vorba despre impertinență, Maria nu era malițioasă, ci doar plină de entuziasm.

— Cu Claus pot vorbi despre muzică și literatură la fel cum vorbesc cu dumneavoastră, a spus. Când era mic, își dorea să fie muzician sau arhitect, dar la vârsta de 19 ani s-a înrolat în armată. Ce păcat, avea talent! De multe ori l-am auzit opunându-se acestui lung război. În opinia lui, vom pierde. Și totuși, a luptat întotdeauna cu un simț al datoriei foarte puternic. Poate și pentru că este foarte devotat. Într-o zi l-a citat pe Ștefan George, poetul lui preferat: „Doar un făurar tăcut ce-și dă toată silința / Îngândurat așteptând ajutor pogorât din Ceruri”. Acestea sunt versurile finale ale poeziei Cavalerul din Bamberg. Dar Claus nu așteaptă ajutorul nimănui. Se descurcă singur, crede-mă, nu se teme de nimic.

Mi-a dat drumul la mâini și a băut până a golit paharul. Acea rafală de cuvinte îi provocase sete. Camerista a venit cu o prăjitură cu fructe și frișcă, iar Maria s-a bătut ușor cu palma pe piept.

— Sunt atât de pofticioasă, vai de mine! Mănânc dulciuri în fiecare zi. Pe de altă parte, nu mănânc deloc carne. Ăsta e în avantajul meu, nu-i așa?

Era un obicei insolit. La vremea aceea nu știam pe nimeni care să fi renunțat de bunăvoie la carne, cu excepția Führerului. Nici măcar nu îl cunoșteam personal pe Führer. Lucram pentru el, dar nu îl întâlnisem niciodată.

Maria a interpretat din nou greșit tăcerea mea.

— Rosa, astăzi chiar nu sunteți în apele dumneavoastră.

Nu a ajutat la nimic faptul că am negat.

— Trebuie să facem ceva să vă înveselim.

M-a invitat în camera ei – nu mai fusesem acolo. Printr-o enormă fereastră deschisă, care ocupa aproape un perete întreg, se răspândea o lumină caldă. În centru era o masă circulară de lemn de culoare închisă pe care zăceau mai multe cărți stivuite neglijent. Peste tot erau vaze cu flori. Într-un colț se vedea pianul, cu partiturile împrăștiate pe băncuță și pe covor. Maria le-a adunat și s-a așezat.

— Haide, veniți!

Stăteam nemișcată în spatele ei. Deasupra pianului atârna un portret al lui Hitler. Poziția trei sferturi, privirea frontală. Ochii indignați, îngreunați de pungile de sub ei, obrajii fleșcăiți. Purta un palton lung de culoare gri, deschis suficient de mult pentru a-și etala Crucile de Fier

câștigate în timpul Marelui Război. Avea un braț îndoit, cu pumnul pe șold. Părea o mamă care își muștruluiește fiul sau o soție care se odihnește o clipă după ce a frecat podelele cu leșie, nicidecum un luptător. Avea ceva atât de feminin, încât mustața părea falsă, lipită pentru un număr de cabaret care stătea să înceapă. Nu remarcasem asta până acum.

Văzând că mă holbez la tablou, Maria s-a întors.

— Bărbatul acesta va salva Germania.

Dacă ar fi auzit-o tata!

— De fiecare dată când l-am întâlnit, am avut senzația că stau de vorbă cu un profet. Are niște ochi magnetici, aproape violet, iar când vorbește, este ca și cum ar dirija aerul. Nu am întâlnit niciodată o persoană mai charismatică.

Ce aveam de împărțit cu femeia aia? De ce eram în camera ei? De ce de la o vreme mă aflam în locuri în care nu voiam să fiu, și totuși consimțeam și nu mă revoltam și continuam să supraviețuiesc de fiecare dată când cineva îmi era luat? Capacitatea de adaptare este cea mai mare resursă a ființei umane, dar cu cât mă adaptam mai mult, cu atât mă simțeam mai puțin umană.

— Nu-mi vine să cred că primește în fiecare zi avalanșe de scrisori de la admiratoarele sale. Când am mers cu el la cină, am fost atât de emoționată, că nici nu m-am atins de mâncare. Iar când ne-am luat rămas-bun, mi-a sărutat mâna.

A încercat să-i imite vocea:

— Copilă, vă rog să mâncați mai mult! Nu vedeți cât sunteți de slabă?

— Nu sunteți prea slabă, am obiectat, de parcă asta ar fi fost problema.

— Așa zic și eu! Cel puțin nu sunt mai slabă decât Eva Braun. Și sunt chiar mai înaltă decât ea.

Și Ziegler vorbise despre ea, logodnica secretă a Führerului. Era ciudat să mă gândesc la el în fața baroanei. Oare observase ceva, se vedea că, gândindu-mă la Ziegler, mă schimbasem la față?

— Dar Hitler m-a făcut să râd, să știți. La un moment dat, am scos o oglinjoară din poșetă, el a observat și mi-a spus că, atunci când era mic, avea și el o oglinjoară identică. Am înghețat. Mein Führer, dar ce făceați cu o oglinjoară de femeie? l-a întrebat Clemens. Ce impertinent! Și Hitler i-a răspuns: O foloseam ca să captez lumina soarelui și să-l orbesc pe profesor. Și toți s-au tăvălit de râs.

Chiar și atunci Maria râdea, crezând că o să mă molipsesc.

— Într-o zi însă, profesorul și-a notat ceva. Atunci, în timpul pauzei, el și colegii săi au tras cu ochiul la ce scrisese profesorul în catalog. Imediat după ce a sunat clopoțelul, s-au întors toți în bancă și