au început să cânte în cor: „Hitler face pe ștrengarul jucându-se cu oglinjoara”. Era mențiunea scrisă în catalog… Părea un cântec de leagăn. La urma urmei, profesorul avea dreptate, Hitler era un ștrengar, și în anumite privințe încă este.

— Și de aceea va salva Germania?

Maria s-a încruntat.

— Nu mă luați drept proastă, Rosa! Nu permit asta nimănui!

— Nu voiam să vă jignesc, am spus, și eram sinceră.

— Avem nevoie de el, să știți. Este vorba despre a alege între Hitler și Stalin, și oricine l-ar alege pe Hitler. Dumneavoastră nu?

Nu știam nimic despre Stalin sau despre Uniunea Sovietică în afară de ceea ce îmi spusese Gregor: paradisul bolșevic era un morman de barăci locuite de oameni zdrențăroși. Furia mea față de Hitler era una personală. El îmi luase soțul și pentru el riscam să mor în fiecare zi. Detestam faptul că existența mea era în mâinile lui. Hitler mă hrănea, iar acea hrană mă putea ucide. Dar, până la urmă, a da viață este totdeauna o condamnare la moarte, spunea Gregor. În fața creației, Dumnezeu contemplă exterminarea.

— Dumneavoastră nu, Rosa? a repetat Maria.

Simțeam nevoia să-i povestesc despre cazarma din Krausendorf, despre cum se comportaseră soldații SS când au crezut că am fost otrăvite, în schimb, am încuviințat din cap cu un gest mecanic. De ce ar fi înduioșat-o poveștile mele de degustătoare? Poate că le știa deja. Baroana lua masa cu Führerul și îl invita pe Ziegler la petrecerile ei. Oare ea și locotenentul erau prieteni? Dintr-odată, am vrut să vorbesc despre el în loc să vorbesc despre Hitler, voiam să-l văd prin ochii ei. Nici măcar eu nu mai eram interesată de poveștile mele de degustătoare.

— Din păcate, orice schimbare implică niște consecințe. Noua Germanie va fi însă un loc în care vom trăi cu toții mai bine. Chiar și dumneavoastră.

A ridicat capacul claviaturii, iar cauza germană a fost dată uitării pentru moment, avea alte lucruri de făcut. Pentru că Maria era fascinată de orice în egală măsură. Puteam să discutăm despre Führer sau despre prăjitura cu fructe și frișcă, putea să recite o poezie a lui Ștefan George sau să cânte o piesă din repertoriul ansamblului Comedian Harmonists, pe care adoratul său Führer l-a obligat să se desființeze. Fiecare lucru pentru ea avea aceeași valoare.

Nu o învinovățeam, nu mai eram în stare să învinovățesc pe nimeni. Dimpotrivă, îmi plăcea modul în care își mișca capul în ritmul muzicii, cu sprâncenele arcuite, în timp ce mă îndemna să cânt.

27.

L-am întrebat pe Albert dacă l-a întâlnit pe Adolf Hitler personal.

— Da, bineînțeles că l-am întâlnit, ce întrebare!

L-am rugat să îmi descrie ce simțea când stătea lângă el, și chiar și el mi-a vorbit despre ochii lui magnetici.

— Dar de ce toată lumea vorbește despre ochi? Restul e dezagreabil?

Mi-a tras o palmă peste picior.

— Ești insolentă!

— Ah, câtă considerație! Deci cum este?

— Nu vreau să vorbesc despre aspectul fizic al Führerului.

— Atunci ajută-mă să-l văd! Du-mă la Wolfsschanze!

— Da, cum să nu!

— Mă ascunzi în mașină, în portbagaj.

— Chiar nu l-ai văzut niciodată? Nici măcar la o defilare?

— Mă duci?

— Dar unde crezi că te duci, la o petrecere? Sunt baricade din sârmă ghimpată, dacă nu știai. Prin ele trece curent electric. Și e plin de mine. Nici n-ai idee câți iepuri au sărit în aer.

— Ce oribil!

— Acum ți-e clar?

— Dar eu intru cu tine.

— Nu, nu ți-e clar. Ca să ajungi la ultimul inel, acolo unde stă Hitler, ai nevoie de un permis de liberă trecere, dar trebuie să fii invitată de el, și în orice caz te percheziționează. Nu toată lumea e binevenită acasă la Führer.

— Ce om neospitalier!

— Încetează!

Îl deranja faptul că glumeam, era ca și cum i-aș fi minimalizat rolul.

— Nu a construit un cartier general în pădure ca să lase pe oricine să intre.

— Mi-ai spus că acolo locuiesc două mii de oameni și alți patru mii lucrează acolo! Practic, e un întreg oraș, cine să observe dacă intru și eu?

— Nu înțeleg de ce îți dorești atât de mult. Chiar nu e nimic de văzut în acel loc în care soarele nu strălucește niciodată.

— De ce nu strălucește soarele niciodată?

A oftat, părând că-și pierde răbdarea.

— Pentru că e sârmă ghimpată întinsă între copaci, deasupra sunt coroane uriașe de frunze, iar pe acoperișurile buncărelor cresc copaci și boscheți. Dacă te uiți de sus, vezi doar pădure. Nu ne poate găsi nimeni.

— Câtă ingeniozitate! m-am încăpățânat să glumesc.

De ce făceam asta? Poate mă deranja că fusese consumată atâta energie ca să se baricadeze, să se apere.

— Mă calci pe nervi!

— Vreau doar să știu unde îți petreci timpul. Sunt și femei acolo?

S-a prefăcut că se uită la mine strâmb.

— Deci?

— Din păcate, nu suficiente, a spus zâmbind.

L-am ciupit de braț. M-a prins de sfârc, strângându-l. Nu m-a făcut să renunț.

— Adu-mi măcar un fir de păr al Führerului, o să-l pun în ramă.

— Ce?

S-a ridicat și s-a lungit pe mine.

Era aproape dimineață. Primele raze de lumină pătrundeau prin fantele hambarului. I-am mângâiat ușor tatuajul de sub brațul stâng. Scria AB Rh negativ și numărul său matricol. L-am gâdilat și a tresărit. Am continuat până când, pentru a se apăra, m-a prins de încheieturile mâinilor.

— Ce vrei să faci cu el?

— Îl atârn deasupra patului… Dar e bun și unul din blana lui Blondi, dacă lui nu reușești să-i smulgi unul pentru mine.

Râdeam, în timp ce Albert mă mușca de clavicule, de umeri.

— Adică tu ai vrea relicva unuia care face mereu așa?

A strâmbat colțurile buzelor în sus de mai multe ori. Faptul că imita ticul Führerului m-a făcut să râd în hohote înăbușite în căușul palmelor sale. Albert râdea pentru că îl molipsisem. Râdea încet, pe ascuns.

— Mai întâi îi ții partea și apoi îl denigrezi?

— Dar chiar așa face, nu e vina mea!

— Eu cred că inventezi. Crezi în legendele adversarilor lui, le faci jocul inamicilor!

Mi-a răsucit mâinile până când au trosnit.

— Repetă ce