Se crăpa de ziuă, urma să ne despărțim, dar nu îmi puteam lua ochii de la el, acum că reușeam să-i văd fața. Era ceva în ridurile de pe fruntea lui, în curbura bărbiei, ceva care mă speria. Mă uitam la el și nu reușeam să înțeleg esența chipului său, ci doar rigiditatea maxilarului proeminent, tăietura profundă de deasupra sprâncenelor, grinzi care supraviețuiseră dintr-o schelă prăbușită. Duritatea este vulgară, tocmai pentru că implică această pierdere a coeziunii. Dar, la fel ca alte lucruri vulgare, poate fi incitantă.

— Ar fi trebuit să te faci actor, nu ofițer SS.

— Încetează, deja exagerezi!

M-a strâns de gât cu o mână, iar cu cealaltă continua să îmi strângă încheieturile mâinilor. A strâns pentru câteva secunde, nu știu câte, durerea a iradiat spre tâmple. Am deschis ochii larg și abia atunci a slăbit strânsoarea.

Mi-a mângâiat pieptul, apoi a început să mă tortureze gâdilându-mă cu degetele, nasul și părul. Râzând, continua să-mi fie frică.

•

Albert mi-a povestit câteva lucruri despre Führer. Se pare că și lui îi plăcea să imite oamenii. Adesea la cină, Hitler povestea întâmplări din trecut despre câte unul dintre colaboratorii săi. Avea o memorie prodigioasă, pentru că nu omitea niciun detaliu. Colaboratorul de serviciu accepta bucuros batjocura publică, ba chiar era onorat.

Hitler era înnebunit după Blondi – cățeaua lui din rasa ciobănesc german –, pe care în fiecare dimineață o scotea afară să-și facă nevoile și să alerge, deși Eva Braun nu o suporta. Poate că era geloasă. Cățeaua avea voie să intre în dormitorul amantului ei, în timp ce ea nu fusese niciodată invitată în cartierul general din Rastenburg. Pe de altă parte, Eva nu era logodnica oficială. Ea îi spunea că Blondi e cât o vițică, iar Hitler detesta câinii de talie mică, nepotriviți pentru un om de stat important, și le spunea „perii de vece” lui Negus și Stasi, terierii scoțieni ai Evei.

— Cântă mai bine decât tine, să știi, a spus Albert.

— Braun?

— Nu, Blondi. Jur! El îi spune să cânte și ea începe să latre din ce în ce mai tare. Cu cât el o incită mai mult și îi face complimente, cu atât ea latră mai tare, aproape că urlă. Apoi el îi spune: Nu așa, Blondi, trebuie să cânți o tonalitate mai jos, ca Zarah Leander. Iar ea îl ascultă, jur.

— Ai văzut-o tu sau ți-au povestit alții?

— S-a întâmplat să fiu acolo la ceaiul de seară. Nu mă invită mereu. De altfel, prefer să nu particip, pentru că mereu se lungesc, nu se culcă niciodată mai devreme de cinci dimineața.

— De parcă ai dormi mai mult de obicei, i-am răspuns, iar el mi-a atins vârful nasului cu un deget.

— Și poți să te întorci la Wolfsschanze când ai tu chef? În toiul nopții, cu ordinul de stingere a luminilor în vigoare?

— Nu mă întorc, a spus. Mă duc să dorm în Krausendorf, în cazarmă, pe fotoliu.

— Ești nebun!

— Crezi că salteaua mea e mai confortabilă? Și apoi, camera aia e o văgăună. Acum mai e și cald și nu pot să dau drumul la ventilatorul din tavan. Mă înnebunește zgomotul.

— Bietul locotenent Ziegler, care doarme iepurește. Și tu când recuperezi orele de somn pe care le pierzi cu mine? Eu de când m-am mutat în locul ăsta, sufăr de insomnie.

— Toți suferim de insomnie, chiar și el. Odată, colaboratorii Führerului au folosit benzină ca să stârpească insectele care infestaseră zona și, fără să vrea, au omorât și toate broaștele. Hitler nu reușea să adoarmă fără orăcăitul lor strident, așa că a trimis oameni în expediție în toată pădurea, ca să caute broaște.

Îmi imaginam soldații SS, care noaptea se cufundau în noroiul mlaștinilor, unde musculițele și țânțarii, nefiind stârpiți și înmulțindu-se liniștiți, erau uimiți cât de mult sânge proaspăt au de ingerat, cât de multe vlăstare germane au de înțepat. Acei germani erau terorizați de ideea că se pot întoarce fără niciun trofeu. Își aprindeau lanternele și alergau după broaște săltărețe, nereușind să le prindă. Le chemau cu blândețe, așa cum l-aș chema eu pe Zart al meu, cu o vibrație ușoară din buze, ca și cum ar fi vrut să le sărute, scoțând pe gură Feți-Frumoși cu care ele să se căsătorească. Apoi, în sfârșit, luau broasca în mâini bucurându-se, dar o clipă mai târziu broasca scăpa și, ca s-o prindă iar, se aruncau la pământ, împroșcându-și fețele cu noroi.

La urma urmei, fusese o noapte norocoasă. Hitler le dăduse voie să redevină băieți, lucru care nu avea să se mai întâmple. Broaștele fuseseră aduse înapoi și îmi imaginam cum le îmbiau soldații SS să-și reia gălăgia: Hai, orăcăitoare, te rog, hai broscuță frumoasă! Führerul dăduse încă o dată dovadă de clemență, apoi se dusese la culcare.

Și Albert adormise, cu fața stâlcită pe burta mea. Eu am rămas trează, atentă la fiecare foșnet. Hambarul era bârlogul nostru. Toți infractorii au un bârlog.

În noaptea asta, Lupul nu poate să doarmă. Poate să vorbească neîntrerupt până în zori. Pe rând, soldații SS încep să ațipească. Capul se bălăngăne, apoi cade în palmă, cotul sprijinit de masă se clatină, dar continuă să-l susțină. Important este ca cineva, măcar unul, să rămână de pază. În noaptea asta, Lupul nu vrea să adoarmă. Pur și simplu, nu vrea să se lase dus. Somnul te poate păcăli. Câți au închis ochii convinși că-i vor redeschide, în schimb i-a înghițit pământul? Seamănă prea mult cu moartea, nu poți avea încredere în el. Dormi, îi spunea mama, făcându-i cu ochiul. Cu ochiul sănătos, pentru că spre seară unul i se umflase. Soțul ei o plăcea cu pomeții vineți. Cu atât mai mult atunci când era băut. Șșș, îi spunea mama, acum dormi, pui de lup! Dar Lupul știa deja că trebuie să fie mereu vigilent, că nu poate lăsa garda jos, trădători sunt peste tot. Peste tot există un inamic gata să te anihileze. Ține-mă de mână, rămâi aici cu mine, spunea, iar mama îl strângea de mână. Soldatul