SS a încuviințat din cap. A așteptat ca prafurile să-și facă efectul, ca Führerul să adoarmă. A stat lângă el până când a cedat, supraveghindu-i respirația: are gura deschisă, doarme ca un bebeluș. Acum soldatul SS poate să plece, lăsându-l să se odihnească.

Führerul a rămas singur, iar moartea stătea la pândă, un fenomen ce nu poate fi controlat, un adversar care nu poate fi dominat. Mi-e frică! De cine, pui de lup? De olandeza grasă care a încercat să mă sărute în fața tuturor la Jocurile Olimpice de la Berlin. Prostuțule! Mi-e frică de trădători, de Gestapo, de cancer la stomac. Vino aici, puiule! O să te masez pe burtică și o să vezi, colicile o să-ți treacă. Ai mâncat prea multă ciocolată. De otravă, mi-e frică de otravă. Dar eu sunt aici, nu trebuie să-ți fie frică! Degust eu mâncarea ta, la fel ca o mamă care toarnă laptele din biberon mai întâi pe mâna ei, la fel ca o mamă care gustă înainte hrana bebelușului și, dacă e prea fierbinte, suflă în ea, o încearcă pe cerul gurii înainte să te hrănească pe tine. Mă ai pe mine, pui de lup. Obligația mea este să te fac să te simți nemuritor.

29.

Am întins prosoapele pe iarbă. Lacul era doar puțin agitat, iar temperatura era ideală pentru scăldat. Ursula și Mathias nu mai voiau să iasă din apă, Heike dormea întinsă pe o parte, iar Ulla se așezase pe o bărcuță ancorată la țărm, picior peste picior, și din când în când își aranja bretelele de la costumul de baie. Leni, în schimb, se aruncase în apă imediat și de atunci continua să înoate, ca și cum ar fi trebuit să treacă o linie de sosire. Eu citeam o carte pe care mi-o împrumutase Maria și, între două pagini, îi supravegheam și pe copiii lui Heike.

Nu departe de locul în care ne așezaserăm prosoapele, ceva mi-a atras atenția. Două bețe, unul înfipt în pământ, iar celălalt prins de primul, formau o cruce. Pe una dintre marginile crucii era atârnată o cască militară.

Când murise acel soldat? În care război? Și, mai ales, murise chiar acolo? Sau un părinte, o soție, o soră, a decis să-l comemoreze cu o cruce lângă lac, pentru că era un loc odihnitor, ce inspira compasiune, pentru că era locul unde fiul, soțul sau fratele se întrecuse, când era copil, cu prietenii la sărituri în apă?

Și Gregor ar merita să aibă, mai devreme sau mai târziu, o cruce într-un loc pe care îl îndrăgea. Eu însă nu aveam dreptul să-l comemorez.

Vocea Ursulei m-a făcut să mă întorc.

— Mama!

Heike s-a trezit speriată.

— Mama, Mathias s-a dus în larg și acum se îneacă! a strigat Ursula.

Am alergat la mal, iar Heike m-a urmat.

— Nu știu să înot! a spus. Du-te tu după el! Te rog!

Am sărit în apă. Am încercat să o strig pe Leni, dar era foarte departe și nu mă auzea. Ea știa să înoate cel mai bine, eu nu aveam tehnică, mă mișcam încet și oboseam repede. Ulla unde dispăruse?

Dădeam din brațe încontinuu.

— Stai liniștit! striga Heike la fiul său, iar Ursula făcea la fel.

Am înotat cât de repede am putut, îi vedeam capul lui Mathias scufundându-se și ieșind iar la suprafață. Se zbătea și înghițea apă. Nu voiam să-mi iau singură o astfel de responsabilitate. De ce nu se mai întorcea odată neîndemânatica aia de Leni? Și Ulla cu cine flirta de nu observa nimic? Nu mai puteam să respir și capul lui Mathias încă era departe. M-am odihnit o clipă, doar o clipă, apoi am pornit iarăși, însă capul lui Mathias s-a scufundat din nou și nu a mai ieșit la suprafață. Am înotat cu toată puterea pe care o aveam și, pe măsură ce avansam, am văzut un bărbat înotând rapid, scufundându-se și, imediat după aceea, reapărând cu copilul pe spate. În doar câteva minute l-a adus la mal.

Am încetat să mai gâfâi abia când am ajuns și eu înapoi la mal. Mathias era întins pe jos și deja îi revenise culoarea în obraji.

— De ce ai plecat în larg? zbiera Heike. Ți-am spus să nu te îndepărtezi!

— Voiam să ajung la Leni.

— Ești un inconștient!

— Haide, calmează-te, acuma e-n siguranță, a spus Ulla.

Lângă ei, doi băieți în picioare, cu brațele încrucișate, priveau scena. Unul cred că era cel care îl scosese pe Mathias din apă.

— Îți mulțumesc că ai ajuns înaintea mea, am spus.

Eram deja foarte obosită.

— Nu aveți pentru ce, mi-a răspuns băiatul mai înalt.

Apoi s-a întors spre copil:

— Dacă vrei, te învăț eu să înoți așa cum trebuie. Dar condiția este să nu mai mergi în larg până nu înveți.

Mathias a dat din cap și s-a ridicat brusc revigorat.

— Eu sunt Heiner, a spus băiatul, întinzându-i mâna.

Copilul s-a prezentat și el.

— Iar eu sunt Ernst, a spus celălalt, lovindu-l apoi cu pumnul în umăr pe Heiner. Ești tare, domnule sergent!

Erau doi tineri soldați din Heer{23}. Heiner era pasionat de cinematografie, iar pe front fusese mai mult în spatele camerei de filmat, dar în același timp fusese și proiecționist.

— Adevărata artă cinematografică de astăzi este filmul documentar, ne-a explicat imediat după aceea, stând pe prosopul lui Heike.

Ne strânseserăm toți, chiar și Leni, care se întorsese după ce înotase îndelung, timp în care nu observase ce se întâmpla în spatele ei.

— Când se va termina războiul, o să devin regizor, a spus Heiner.

Ernst, în schimb, visase dintotdeauna să lupte în Luftwaffe{24}. Desena și construia avioane încă de când era la școala elementară, dar, pentru că avea un defect congenital, a trebuit să se mulțumească cu armata terestră.

Amenajaseră o sală de cinema nu departe de Wolfsschanze, un cort unde proiectau filmele permise de conducere. Erau puține, de altfel. Ernst ne-a spus că printre ele erau și adevărate bijuterii. Uitându-se apoi la pielea albă ca laptele a lui Leni, în contrast cu costumul de baie