— Mi-ar plăcea să veniți odată să vedem un film împreună.

Ulla a înșirat o serie de titluri în care juca Zarah Leander:

— Aveți Prizoniera lui Sidney? Sau Casa paternă? E filmul meu preferat!

Am devenit prieteni, mai ales datorită lui Leni, care a acceptat fără să se opună interesul lui Ernst față de ea, fără să-și pună problema dacă își dorea asta. Aderase la dorința lui ca și cum ar fi acceptat o misiune pe care nu o putea refuza. Leni era victima exemplară. Dacă nu i-ar fi fost atât de frică, dintre toate, ea ar fi fost degustătoarea perfectă.

•

Nici eu nu mă comportasem cu Ziegler altfel decât ea.

Dimineața, privirea Hertei părea că mă spionează, iar tăcerea lui Joseph masca dezamăgirea. În Krausendorf, soldatul SS mă percheziționa cu exces de zel, iar eu mă gândeam că propriul meu corp îi spunea să facă asta, pentru că era un corp obscen. Apoi, la masă, Elfriede mă ancheta ca în ziua în care purtasem rochia în carouri – ce mult trecuse de când n-o mai scosesem din șifonier –, până când, în cele din urmă, a intuit ceea ce știam să ascund atât de bine. Sau poate că era doar gândul că nu voi reuși să scap basma curată.

După-amiaza, căutam adesea urmele lui Albert în hambar. Nu aveam niciun motiv să intru acolo și speram ca Herta să nu mă observe în timp ce scotea pâinea din cuptor, în căldura apăsătoare de afară. Joseph era la castel ocupându-se de grădina în care Maria se juca cu Michael și Jörg, când nu se ocupa de ei guvernanta.

Deschideam ușa veche a hambarului, iar mirosul uscat dinăuntru îmi pișcă nările. Pentru tot restul vieții, voi asocia acel miros cu Ziegler și de fiecare dată îmi voi simți șoldurile fărâmițându-se. Șubrede, chiar rupându-se. Nu știu cum aș putea descrie altfel iubirea.

Nici urmă de Albert, de noi. Uneltele, mobila abandonată, nu fusese mutat nimic. Totul arăta identic, întâlnirile noastre nu poluau lumea în niciun fel. Ne întâlneam într-un timp suspendat, o binecuvântare scandaloasă.

— Albert, ai auzit?

Adormise. L-am zgâlțâit. Avea gura uscată. A înghițit în sec înainte să șoptească:

— Nu, ce-i?

— Zgomote. Ca și cum cineva ar împinge ușa.

— Poate e vântul.

— Care vânt? Nu se mișcă nicio frunză.

E Joseph, m-am gândit. A aflat. A aflat de câteva săptămâni și nu vrea să se mai prefacă. Herta l-a instigat. Mi-am permis să o jignesc chiar în casa ei: Chiar în casa mea, Joseph, înțelegi?

Mi-am pus cămașa de noapte și m-am ridicat.

— Ce faci? a întrebat Albert.

— Îmbracă-te! i-am spus, împingându-l cu piciorul desculț, întrucât nu puteam să concep ca, deschizând ușa, socrii mei să dea buzna în mijlocul indecenței.

Când Albert s-a ridicat, am căutat instinctiv un mod în care să-l ascund, să ne ascundem. Dar unde? Se auzeau în continuare zgârieturi pe ușă. De ce nu o deschideau?

Ajunseseră în acel punct mânați de furie, apoi, în fața hambarului, încremeniseră. Nu doreau să ia parte la acel spectacol: Poate ar fi mai bine să se întoarcă la culcare. Pentru ei, eram persoana care seamănă cel mai mult cu propriul copil. Puteau să mă ierte sau să nutrească față de mine un resentiment permanent, fără scandal, fără să-mi ceară socoteală – ranchiuna mocnită din orice familie.

Zgomotele continuau.

— Le auzi acum?

— Da, a spus, și vocea îi părea sugrumată de teamă.

Eu voiam să se termine odată, așa că m-am avântat către ușă. Am deschis-o.

Văzându-mă, Zart a mieunat. Prinsese un șoarece. Îl ținea strâns, aproape decapitat, între caninii ascuțiți. Am făcut un pas înapoi, dezgustată. Herta și Joseph nu erau acolo.

— Un cadou neașteptat? a șoptit Albert.

A înțeles că îmi ieșisem din minți, încerca să mă liniștească.

— Pisica știa că eram aici.

Cineva în sfârșit își dăduse seama, deci nu puteam să scăpăm basma curată. Zart știa secretul nostru. Omorâse un șoarece și ni-l adusese. Părea mai degrabă un avertisment decât un cadou.

Albert m-a tras înăuntru, a închis ușa, m-a strâns în brațe ușor, apoi cu putere. Se speriase. Nu pentru el – de ce ar fi putut să-i fie lui frică? –, ci pentru mine. Nu voia să sufăr din cauza relației noastre, nu voia să sufăr, atât. L-am strâns și eu în brațe, voiam să am grijă de el, să-i demonstrez că pot. În clipa aceea m-am gândit că iubirea noastră era demnă, că nu valora mai puțin decât alte iubiri, decât orice alt sentiment pe care-l adăpostea Pământul, că nu era nimic greșit, condamnabil, dacă, îmbrățișându-l, simțeam că pot să respir din nou. Ușor, la fel ca Pauline la Berlin, când era cu mine în pat.

Ascultate cu ochii închiși, sunetele din sala de mese erau plăcute. Zornăitul furculițelor pe farfurii, foșnetul apei vărsate, sunetul sticlei pe lemn, mestecatul gurilor, tocănitul pașilor pe podea, suprapunerea vocilor peste trilurile păsărilor și lătratul câinilor, răcnetul îndepărtat al unui tractor captat de ferestrele deschise. Nu părea altceva decât ora mesei. E înduioșătoare nevoia omului de a se hrăni ca să nu moară.

Dar, dacă deschideam ochii, vedeam soldații în uniformă, armele încărcate, granița coliviei noastre și zgomotul veselei ce răsuna anemic, un sunet comprimat a ceva care urmează să explodeze. Mă gândeam la noaptea trecută, la teroarea pe care am simțit-o crezând că m-au descoperit, la șoarecele decapitat. Nu mai puteam să susțin minciuna, era ca o zestre pe care o purtam cu mine de fiecare dată când mă întâlneam cu cineva și mă miram că ceilalți n-o observau. Dar nu mă simțeam ușurată – mai devreme sau mai târziu, minciuna avea să fie descoperită. Trăiam într-o stare de alertă.

În acea dimineață, când am ieșit să aștept autobuzul, pisica se freca de gleznele mele, dar m-am îndepărtat brusc de ea. Îți știu secretul, mă amenința, nu mai ești în siguranță. Ce ai cu pisica? m-a întrebat Herta, iar eu simțeam că mor.

•

Celelalte au ieșit afară, eu am rămas pe loc. Zgomotul din sala de