— Berlinezo!

Elfriede a venit și s-a așezat lângă mine, cu cotul sprijinit pe masă, cu mâna susținându-i bărbia.

— Nu ai digerat?

— Știi, otrava îmi provoacă arsuri la stomac, am spus, încercând să zâmbesc.

— În cazul ăsta, laptele ajută. Dar să nu te apuci să-l furi, te rog!

Am râs. Elfriede a întors scaunul într-o parte, ca să vadă curtea. Heike era în leagăn, iar Beate o împingea. Păreau două școlărițe în recreație. Poate așa se jucau când erau mici.

— Sunt foarte bune prietene, am spus, observând că Elfriede se uita la ele.

— Și totuși, Beate nu a fost acolo când Heike a avut problema aia.

Era prima dată când vorbea despre avort, deși a evitat să-i spună pe nume.

— Dar Heike a fost cea care nu a vrut să o implice, am obiectat. Cine știe de ce.

— Pentru că nu voia să-i spună despre tânărul de șaptesprezece ani.

Deci știa și Elfriede. Probabil că Heike i-a mărturisit când erau în pădure.

— Sunt încă împreună, a adăugat. Oamenii justifică prin iubire orice comportament.

Acea frază a fost ca un pumnal. Am revăzut ușa hambarului, pe Albert agitându-se, apoi șoarecele mort între caninii lui Zart.

Am găsit puterea să spun:

— Și crezi că e ceva rău în asta?

— Berlinezo, ideea este că oricine poate justifica orice gest. Poți găsi mereu o scuză.

S-a întors cu fața la mine.

— Dacă chiar crede că are dreptate, Heike ar vorbi deschis cu prietena ei cea mai bună. Știi de ce nu îi este rușine de noi? Pentru că nu ne consideră la fel de importante.

A ridicat privirea spre stânga, ca și cum încă ar fi reflectat asupra problemei.

— Sau poate Heike se gândește că Beate nu este pregătită să afle. Că nu vrea să știe. Câteodată, faptul că știi un lucru este o povară, iar ea preferă să nu o pună pe umerii prietenei sale. În orice caz, a avut norocul că n-a fost nevoită să păstreze secretul.

Mă demascase, ea despre mine vorbea, îmi cerea să mărturisesc. Nu trebuia să păstrez secretul, puteam împărtăși acea povară cu ea. Ea nu era Beate, ar fi înțeles.

Sau poate ar fi spus că mă comportam mai rău decât Heike? Nu-mi mai păsa, cel puțin cu Elfriede voiam să fiu sinceră, să mă amăgesc că sunt mai bună decât eram de fapt. Ea mi-ar fi spus că șoarecele ucis nu e de rău augur, iar eu aș fi crezut-o.

S-a ridicat, a mers la soldat și a cerut să fie însoțită la baie. Era un semnal, voia s-o urmez, se mai întâmplase asta. Sau poate că încerca să-mi sugereze contrariul? Să nu mărturisești niciodată, nu vreau să fiu complicea ta.

Fusta îi acoperea picioarele până la jumătate, mușchii se încordau și se relaxau, în ritmul călcâielor. Mersul ei drept, trufaș, mă fascina. Încă de la început, Elfriede m-a impresionat: dacă privirea mea o întâlnea, rămânea fixată asupra ei. Poate că de aceea m-am trezit alergând în urma pașilor ei, ajungând la soldat și spunându-i:

— Și eu am nevoie la baie.

•

În baie, Elfriede a încercat să închidă ușa în urma ei, dar am oprit-o.

— Nu faci pe tine? a întrebat.

— Nu, pot să aștept. Trebuie să vorbesc cu tine.

— Dar eu nu pot să aștept.

— Elfriede…

— Ascultă, berlinezo, nu avem mult timp. Poți păstra un secret?

Toate organele mi-au ajuns în gât.

Elfriede a băgat mâna într-un buzunar și a scos ușor o țigară și o cutie cu chibrituri.

— Vin aici ca să fumez pe ascuns. Secret dezvăluit!

S-a ghemuit în colțul unei toalete, și-a aprins țigara și a tras. Zâmbind, mi-a suflat fumul în față. Mă sprijineam de tocul ușii, iar acea frivolitate pe care Elfriede o demonstra uneori, în loc să mă descurajeze, mă făcea să-mi doresc și mai mult să vorbesc cu ea. Ea ar înțelege, m-ar liniști.

De afară s-a auzit o voce de femeie. Elfriede m-a tras lângă ea și a închis ușa în grabă. A tras un ultim fum, a stins țigara pe faianță și a dus un deget la buze:

— Șșș.

A intrat o femeie și s-a închis într-una din toaletele libere.

Eram la fel de aproape ca prima dată, dar acum Elfriede nu voia să mă intimideze, se uita la mine cu ochi vicleni pe care nu-i mai văzusem niciodată, cu țigara între degete și cu mâna stângă fluturând în aer pentru a risipi fumul de țigară. Senzația de sfidare o amuza. Chicotea și se ținea de nas, cu gâtul înfundat între umeri. Eram atât de aproape, una în fața celeilalte. Din reflex, îmi venea și mie să râd. O clipă, am uitat unde o întâlnisem, ce m-a apropiat de ea, o clipă, sentimentul că mă primea în spațiul ei mi-a dat o euforie de școlăriță. Elfriede și cu mine eram două fetițe ascunse într-o toaletă, împărtășind un secret inofensiv, unul care nu merita să fie adăugat la inventar.

Imediat ce femeia a ieșit din baie, Elfriede și-a lipit fața de a mea, fruntea ei atingând fruntea mea.

— S-o aprind din nou sau crezi că e periculos? a spus încet.

— Probabil că soldatul se întreabă ce-i cu noi, am răspuns. Dintr-o clipă în alta va veni să ne caute…

— Ai dreptate.

Ochii ei vicleni străluceau. A scos cutia cu chibrituri.

— Dar, dacă vrei să o aprinzi, eu o să aștept aici cu tine până termini.

— Serios?

— Măcar două fumuri.

Chibritul a sfârâit și flacăra a ars hârtia.

— Atunci un fum îl tragi tu, a spus, băgându-mi țigara în gură.

Am tras fumul cu neîndemânare, mai mult am înghițit decât am tras. Asta mi-a provocat o ușoară greață.

— Nici măcar nu ai tușit. Bravo, a zâmbit Elfriede, luând țigara înapoi.

A tras puternic, cu pleoapele întredeschise. Era liniștită, sau așa părea.

— Berlinezo, și dacă întâmplător ne descoperă, ce faci?

— Rămân lângă tine, am răspuns, punându-mi emfatic o mână pe piept.

— Oricum, dacă ne descoperă, mă vor pedepsi pe mine.