În acel moment, soldatul a decis să bată la ușă.

— Ieșiți?

Elfriede a aruncat țigara în closet, a tras apa, a deschis ușa cabinei în care ne ascunseserăm, apoi pe cea de la baie și a ieșit.

Ne-am întors în liniște. Elfriede era brusc concentrată asupra a ceva ce nu reușeam să ghicesc. Ochii nu-i mai străluceau, nu mai râdea, intimitatea de dinainte se evaporase. Aveam un sentiment asemănător rușinii. Nu mai eram două școlărițe care se jucau și nu reușeam s-o înțeleg pe acea femeie.

În sala de mese și-a amintit:

— Ah, berlinezo! Despre ce voiai să vorbești cu mine?

Dacă eu nu o înțelegeam, ea de ce m-ar fi înțeles?

— Nimic important.

— Ah, nu, te rog! N-am vrut să te întrerup, îmi pare rău.

Era prea periculos să povestesc despre Ziegler. Ce prostie să cred că puteam face asta!

— Nimic important, serios.

— Bine, cum vrei tu.

Părea dezamăgită. S-a îndreptat spre curte și, ca să o rețin, să o mai am puțin lângă mine, am spus:

— Când eram mică, în timp ce fratele meu dormea, m-am dus la pătuțul lui și i-am mușcat mâna foarte tare.

Elfriede nu a răspuns, a așteptat să termin.

— Uneori, cred că ăsta e motivul pentru care nu-mi mai scrie.

Știam că Albert avea soție și copii, dar când mi-a spus că se va întoarce acasă, în Bavaria, în a doua săptămână a lunii iulie, a fost ca și cum nu aș fi știut niciodată. În lunile în care ne întâlniserăm, nu fusese plecat niciodată în permisie. Familia lui era un concept abstract. Nu era mai reală decât un soț dat dispărut, mort sau doar hotărât să nu se mai întoarcă la mine.

M-am ghemuit pe o parte, izolându-mă în întuneric. Albert m-a atins, spatele meu a încercat să-l respingă, dar el n-a renunțat. Ce credeam? Că nu va mai pleca ca să nu mă lase singură să mi-l imaginez cum își învelește copiii seara și apoi se duce în pat cu ea?

La început, era ușor să mă gândesc cu detașare la el, ba mai mult, era o necesitate. Mi-l imaginam cu alte femei. O vedeam pe Ulla aplecându-se peste el, Albert apucând-o de șolduri atât de tare, încât ea îi lăsa pe piele urme de unghii, mi-o imaginam pe ea întinzându-și gâtul pentru ca el să-i sugă sânii proeminenți, mi-o imaginam pe Leni răvășită de degetele lui coborâte între picioarele ei, un păienjeniș de capilare pe fața ei, în timp ce el o deflora. Îmi imaginam că Albert era cel care o lăsase însărcinată pe Heike. Și nu simțeam nicio durere, ci ușurare. Un fel de exuberanță: puteam să-l pierd pe acel bărbat.

Noaptea în care m-a anunțat că va pleca în permisie, în schimb, a fost ca o ușă trântită în nas. Albert mă lovea cu ea în nas și se închidea în cameră cu soția lui, cu viața lui separată de mine, și nu-i păsa că eu rămâneam acolo, afară, așteptându-l.

— Ce ar trebui să fac? a întrebat el cu palma încă pe spatele meu.

— Ce vrei tu, am răspuns, fără să mă întorc. Când se va termina războiul, eu voi pleca la Berlin. Deci, dacă vrei, poți să mă uiți de pe-acum.

— Dar nu pot.

Îmi venea să râd. Nu mai era râsul stupid al amanților. Declinul începuse, iar râsul meu era plin de resentimente otrăvitoare.

— De ce te porți așa?

— Pentru că ești ridicol. Suntem exilați aici și abia așteptăm să plecăm. Iar tu mai ești și ofițer SS și te culci cu una care nu are de ales.

Și-a luat palma de pe spatele meu. Pierderea acelui contact m-a făcut să mă simt în pericol. Nu mi-a răspuns, nici măcar nu s-a îmbrăcat, nu a adormit, a rămas neclintit, extenuat. Speram că mă va atinge iar, că mă va îmbrățișa. Nu voiam să dorm și nici să văd răsăritul soarelui.

M-am gândit din nou că noi nu aveam dreptul să vorbim despre iubire. Trăiam într-o epocă amputată, care distrugea orice certitudine și destrăma familii, neutraliza orice instinct de supraviețuire.

După tot ce îi spusesem, ar fi putut să creadă că l-am lăsat să intre în hambar de frică, nu pentru acea intimitate dintre noi, care părea din alte vremuri.

Între corpurile noastre exista un fel de fraternitate, ca și cum ne-am fi jucat împreună când eram copii. Ca și cum, la vârsta de opt ani, ne-am fi mușcat mâna unul celuilalt ca să ne gravăm „un ceas”, însemnele arcadelor dentare strălucind de salivă. Era ca și cum am fi dormit în același pătuț, suficient încât să credem că respirația caldă a celuilalt este mirosul întregii lumi.

Și totuși, acea intimitate nu era o formă de familiaritate, era punctul de unde începea catastrofa. Mi-am trecut un deget prin strâmtoarea din mijlocul toracelui său, iar povestea mea personală era rasă de pe fața pământului, timpul se contorsiona, o perioadă fără evoluție. Îi puneam mâna pe abdomen, iar Albert, închizând ochii, își arcuia coloana.

Niciodată nu m-am gândit că pot avea încredere în ceea ce spunea, pentru că spunea puțin sau nu spunea totul. Din vorbele sale reieșea un sentiment de marginalizare. El nu lupta în prima linie, îl scutise un murmur cardiac, însă rigoarea și devotamentul cu care servise Germania îl făcuseră să urce mai multe grade în Waffen-SS. Apoi, într-o zi, el a cerut să îi fie atribuite sarcini diferite. Diferite de ce? l-am întrebat odată. Nu mi-a răspuns.

În acea noapte, după ce l-am refuzat stând cu spatele la el, a spus în șoaptă:

— Se sinucideau. Eram în Crimeea.

M-am întors cu fața la el.

— Cine se sinucidea?

— Ofițerii SS, ofițerii Wehrmachtului, toți. Se împărțeau în mai multe categorii: deprimații, alcoolicii, impotenții…

Un rânjet i-a transformat chipul într-unul de nerecunoscut.

— … și sinucigașii.

— Ce făceați acolo?

— Unele femei erau foarte frumoase, stăteau în picioare, toate dezbrăcate. Trebuiau să se dezbrace. Hainele erau spălate și puse în valize, urmau să fie refolosite. Le făceau fotografii.

— Cine? Care femei?

Stătea nemișcat, se