— Oamenii veneau să caște gura, aduceau chiar și copii, și făceau poze. Unele erau foarte frumoase, era imposibil să nu te uiți la ele. Unul dintre oamenii mei nu a rezistat, iar într-o dimineață l-am găsit căzut la pământ, deasupra puștii. Leșinase. Altul mi-a mărturisit că nu putea să doarmă… Trebuie să-ți îndeplinești datoria cu bucurie! a spus, ridicând glasul.

I-am pus mâna la gură.

— Este ceea ce se așteaptă de la noi, a continuat, cu gura astupată de mâna mea.

Nu mi-a dat-o la o parte, am luat-o eu.

— Ce altceva puteam să le spun? Știam că le-au futut. Le futeau pe toate, chiar dacă era interzis, dar oricum ele nu ar mai fi putut vorbi. Aveau rație dublă de hrană: să scapi de cincizeci de oameni pe zi e o treabă grea, chiar și pentru noi.

Albert s-a încruntat. Cincizeci de oameni pe zi – mi s-a făcut frică.

— Apoi, într-o dimineață, unul a înnebunit. În loc să îndrepte arma spre ele, a întors pușca spre noi și a tras. Am tras și noi.

Aș fi putut să aflu în acel moment despre gropile comune, despre evreii care zăceau întinși, lipiți unul de celălalt, așteptând glonțul în cap, despre pământul, cenușa și hipocloritul de calciu aruncat peste ei, ca să nu miroasă, despre noul strat de evrei care se așezau peste cadavre, așteptând la rândul lor, cu capul în dreptul puștii. Aș fi putut să aflu despre copiii ridicați de păr și împușcați, despre cozile lungi de un kilometru de evrei și ruși – sunt asiatici, nu sunt ca noi –, pregătiți să fie aruncați în gropi sau să urce în camioane pentru a fi gazați cu monoxid de carbon. Aș fi putut să aflu înainte de sfârșitul războiului. Aș fi putut să întreb. Dar îmi era frică și nu reușeam să vorbesc și nu voiam să știu.

•

Ce știam la vremea aceea?

În martie 1933, a fost anunțată în ziar deschiderea lagărului de concentrare din Dachau cu cele cinci mii de locuri ale sale. Lagăr de muncă, spuneau oamenii. Nu că ar fi vorbit despre asta cu plăcere. Unul care s-a întors de acolo, trăncănea portăreasa, spune că deținuții trebuiau să cânte Horst Wessel Lied{25} în timp ce erau biciuiți. Ah, de aceea îi spun lagăr de concertare, glumea gunoierul, continuând să măture; ar fi putut foarte bine să joace cartea propagandei, să spună că erau dușmanii poporului – toată lumea o juca, ce s-o mai lungim –, dar nu fusese suficient de conformist. Și totuși cei care se întorceau de acolo spuneau doar: Te rog, nu mă întreba, nu pot să-ți povestesc, și în acel moment oamenii erau puși pe gânduri. Farmacistul îi asigura: este un loc pentru criminali, mai ales dacă erau clienți care să-l asculte. Un loc pentru disidenți, pentru comuniști, pentru cei care nu știu să-și țină gura. Dumnezeule, nu mă pune să-ți zic ce cred, că nu vreau să ajung la Dachau, devenise o rugăciune. Prizonierii erau puși să se încalțe cu cizmele noi ale soldaților, zicea lumea, și mergeau o vreme cu ele, ca să se lase, astfel încât soldații care urmau să le poarte să nu facă bătături la picioare. Măcar riscul ăla era eliminat! Un institut de reeducare, explica fierarul. Ajungi acolo și te spală pe creier. Când ieși de acolo, îți trece sigur cheful să mai critici. Cum era cântecul? Zece critici mici. Îl știau până și copiii. Dacă nu te comporți cum trebuie, te trimit la Dachau, le făgăduiau părinții. Dachau în loc de omul negru; Dachau, locul omului negru.

Eu trăiam terorizată cu gândul că îmi vor lua tatăl, care nu știa să tacă din gură. Gestapoul e cu ochii pe tine, îl avertizase un coleg, iar mama urla: calomnierea statului național-socialist îți zice ceva? Tata nu îi răspundea, doar trântea ușa. Ce știa el, un simplu mecanic de tren? Văzuse el trenurile burdușite de oameni? Bărbați, femei și copii înghesuiți în vagoane de animale? Oare și el credea că operațiunea era doar pentru a muta evreii în est, așa cum se spunea? Iar Ziegler știa tot? Despre lagărele de exterminare? Despre cum urma să se termine?

•

Am căutat cu mâna cămașa de noapte, pentru că eram dezbrăcată și mă simțeam amenințată. Îmi era teamă că va observa și se va supăra. S-a întors cu fața la mine.

— Spuneau că nu era nicio problemă, ne puteau da alte sarcini. Iar eu am fost printre cei care au plecat. Numărul de oameni disponibili era foarte mare, așa că am primit transferul. Oricum, nu era nicio diferență. Puteam să nu mă ocup eu de oamenii mei, pentru că ar fi făcut-o alții în locul meu.

Am alunecat tiptil, ca și când n-aș fi avut voie să mă mișc.

— E dimineață, am spus, ridicându-mă.

A încuviințat din bărbie, așa cum făcea mereu.

— Bine, a spus, du-te la culcare!

— Drum bun!

— Ne vedem peste douăzeci de zile.

Nu am răspuns. Cuvintele lui erau un strigăt de ajutor, dar eu nu am înțeles asta. De fapt, am refuzat să i-l ofer.

Puteam să fac dragoste cu Ziegler ignorând cine era. În hambar erau numai trupurile noastre, glumele noastre și acel copil cu care formasem o alianță, nimic altceva. Nimeni altcineva. Puteam să fac dragoste cu Ziegler chiar dacă îmi pierdusem soțul pe front, care ucisese la rândul lui soldați și civili și poate că și el avea insomnii sau devenise impotent sau futuse rusoaice – sunt asiatici, nu sunt ca noi –, pentru că învățase să ducă un război și știa că în război așa se face.

•

Câțiva ani mai târziu, mi l-am imaginat pe Ziegler stând pe pat, în Crimeea, cu coatele pe genunchi, cu fruntea sprijinită în pumni. Nu știe ce să facă. Vrea să plece, să ceară un transfer. Îi e teamă că asta i-ar putea compromite cariera. Dacă pleacă din Einsatzgruppen