class="t7">{26}, probabil că nu va mai fi promovat. Nu este o chestiune de moralitate. Nu i-a păsat niciodată de ruși. De evrei, de țigani. Nu îi urăște, dar nici nu iubește rasa umană, și cu siguranță nu crede în valoarea vieții.

Cum poți da valoare unui lucru care se poate termina în orice moment, un lucru atât de fragil? Dai valoare unui lucru care are putere, iar viața nu are. Dai valoare unui lucru care este indestructibil, iar viața nu este. Ți se poate cere să-ți sacrifici viața pentru ceva care are mai multă putere. Patria, de exemplu. Gregor se hotărâse să o facă, înrolându-se.

Nu e vorba de credință. Ziegler a văzut cu ochii săi miracolul Germaniei. Și-a auzit adesea oamenii spunând: dacă Hitler ar muri, aș vrea să mor și eu. La urma urmei, viața contează atât de puțin, să o pui în mâinile cuiva o umple de sens. Chiar și după Stalingrad, bărbații au continuat să aibă încredere în Führer, iar femeile îi trimiteau de ziua lui de naștere perne pe care brodaseră vulturi și svastici. Hitler a spus că viața lui nu se va sfârși când va muri, ci tocmai atunci va începe. Ziegler știe că are dreptate.

E mândru să fie de partea celor care au dreptate. Nimeni nu iubește perdanții. Și nimeni nu iubește întreaga specie umană. Nu poți deplânge viețile frânte ale miliardelor de oameni, începând cu șase milioane de ani în urmă. Nu asta a fost înțelegerea de la început? Orice ființă de pe pământ va muri mai devreme sau mai târziu. Să auzi cu urechile tale nechezatul îngrozit al unui cal te sfâșie mai mult decât gândul la un necunoscut care a murit. A murit, pentru că istoria este făcută din morți.

Nu există milă universală, îți poate stârni milă soarta unei singure ființe umane. Rabinul bătrân care se roagă cu mâinile pe piept, pentru că a înțeles că va muri, evreica atât de frumoasă, pe cale să fie desfigurată, rusoaica ce și-a prins picioarele în jurul coapselor tale și pentru o clipă te-a făcut să te simți în siguranță.

Sau Adam Wortmann, profesorul de matematică, pe care l-au arestat sub ochii mei. Victima care, în acel moment, le întruchipa pentru mine pe toate celelalte, toate victimele Reichului, ale planetei, ale păcatului lui Dumnezeu.

•

Lui Ziegler îi e teamă că nu va putea să se obișnuiască cu oroarea, așa că își petrece nopțile întins în pat, fără să închidă ochii. Îi este frică să se obișnuiască cu oroarea, și astfel încetează să simtă milă, chiar și față de fiii săi. Îi este teamă să nu înnebunească, trebuie să ceară transferul.

Hauptsturmführerul{27} său va fi dezamăgit. Tocmai Ziegler, care nu a dat niciodată înapoi, care a mers înainte în ciuda problemelor de sănătate! Cine o să i-o spună lui Himmler? Îi făcuseși o impresie excelentă, nu va accepta că s-a înșelat.

Sângele lui Ziegler șuieră, în loc să circule în liniște, fără să deranjeze pe nimeni: i se pare că îl aude vuind, când stă în pat și nu reușește să adoarmă. Așa că cere transferul și abandonează tot, dar inima lui continuă să șuiere. S-a stricat, nu poate fi reparată, nu există niciun remediu pentru lucrurile care se nasc defecte. Viața, de exemplu, nu are niciun remediu, destinația sa este moartea, de ce să nu profite oamenii de ea?

Când ajunge în Krausendorf, Obersturmführerul Albert Ziegler știe că va rămâne Obersturmführer pentru totdeauna, nu va mai avansa în grad. Vrea răzbunarea ratatului, impune în jur aceeași rigoare care l-a ajutat pe el să avanseze, și totuși simte că cedează. Apoi, într-o seară, vine la fereastra mea și începe să mă privească.

•

Ani la rând, am crezut că secretele lui – secrete pe care nu le putea mărturisi, pe care nu voiam să le aud – sunt cele care mă împiedică să-l iubesc cu adevărat. Era o prostie. Nu știam mai multe nici despre soțul meu. Am trăit cu el sub același acoperiș doar un an, apoi a plecat pe front. Nu, nu îl cunoșteam. De altfel, dragostea se înfiripă tocmai între necunoscuți, între străini nerăbdători să treacă granița. Se înfiripă între oameni care se tem unul de celălalt. Nu secretelor, ci căderii celui de-al Treilea Reich nu i-a supraviețuit iubirea.

33.

Vara, mirosul mlaștinilor devenise atât de puternic, încât totul în jurul meu părea să fie supus unui proces de descompunere. Mă întrebam dacă nu cumva în curând voi putrezi și eu. Nu Gross-Partsch mă defectase, eram defectă de la început.

Luna iulie a anului 1944 ne-a copleșit cu zile înăbușitoare – ni se lipeau hainele de piele – și plutoane de țânțari ne asediau, se înverșunau împotriva noastră.

Nu aveam vești de la Albert de când plecase. Toți dispăreau fără să-mi mai scrie.

Într-o joi, imediat după serviciu, Ulla, Leni și cu mine am mers să vedem un film împreună cu Heiner și Ernst. Căldura era insuportabilă: închiși în cort, fără nicio fereastră care să filtreze aerul, simțeam că ne sufocăm. Dar Ulla a insistat. Ideea de a merge la film după prânz o entuziasma, iar Leni voia să fie cu Ernst, îmi repeta încontinuu: Hai să mergem, te rog!

Filmul era vechi de aproape zece ani și avusese un succes incredibil. Regizorul era o femeie. Una care a făcut întotdeauna numai ce a vrut ea. Cel puțin așa spunea Ulla, care știa multe despre industria filmului. Poate că citise în revistele pe care le răsfoia chiar și în cazarmă sau poate era doar ideea ei, dar era convinsă că între regizoare și Führer existase ceva. La urma urmei, era destul de drăguță.

— O cheamă ca pe tine, i-a spus Ernst lui Leni, deschizând cortul ca să o lase să treacă. Leni Riefenstahl.

Leni a zâmbit, aruncând un ochi în sală după locuri libere. Spre deosebire de mine, ea nu mai văzuse acel film.

Băncuțele din lemn erau aproape toate ocupate. Soldații își puseseră bocancii plini de noroi pe locurile din față. Când ne-au