văzut intrând, unii au început să se aranjeze și să curețe lemnul cu dosul palmei, alții au rămas tolăniți, cu un umăr lipit de perete, spatele încovoiat, brațele încrucișate. Nu aveau nici cea mai mică intenție să combată acea toropeală care provoca un căscat continuu. Sabine și Gertrude erau și ele acolo. Le-am recunoscut după cozile spiralate de la tâmple. S-au întors și, deși ne-au observat, nu s-au sinchisit să ne salute.

Ne-am așezat pe locuri găsite de însoțitorii noștri. Ernst și Leni pe rândul din dreapta; Heiner, Ulla și cu mine, în stânga.

Fascinat de orice tip de inovație tehnologică, Heiner spunea că Triumful voinței era un film avangardist. Îl entuziasmau filmările de sus, avionul care tăia norii penetrând masa albă și plină de fum, fără teama de a se împotmoli.

Citeam scrisul suprapus peste imagini: „La 20 de ani după izbucnirea războiului mondial”, „La 16 ani de la începutul suferinței germane”, „La 19 luni de la renașterea Germaniei” – iar norii păreau că vin peste mine, că mă orbesc. De acolo de sus, cu turlele bisericilor foarte înalte, Nürnberg era foarte frumos, umbra avionului care se proiecta pe străzile sale, casele sale, oamenii săi erau o binecuvântare, nu un pericol.

Mă uitam la Leni, avea buzele întredeschise, limba între dinți, se chinuia să înțeleagă tot ce era de înțeles. Poate înainte ca filmul să se termine, Ernst o va cuprinde de talie. Poate bărbia proeminentă a lui Leni era semnul unei așteptări, al unei oferte.

Eu îmi făceam vânt cu mâinile, iar când Heiner a anunțat: Uite, acum aterizează!, ca să ne îndemne pe mine și pe Ulla să fim atente, am oftat. Pe ecran, ceafa Führerului era prea goală, la fel de mizerabilă ca orice ceafă descoperită, iar jubilația wagneriană din fundal nu reușea s-o salveze. Führerul răspundea la salutul simultan al miilor de brațe ridicate, dar ținea cotul îndoit, iar palma i se legăna pe încheietura mâinii, ca și cum s-ar fi scuzat: eu n-am nimic de-a face cu toate astea.

Nu aveam de unde să știu, abia după aceea am aflat că în acel moment, nu foarte departe de cortul pe care soldații îl transformaseră într-un cinematograf, o altă mână se lupta cu o geantă. Deși îi lipseau două degete, mâna a apucat frenetic un clește și a spart o fiolă de sticlă pentru a scoate acidul care urma să corodeze firul. Un fir subțire de metal, care în zece minute s-ar fi topit.

Colonelul și-a încleștat dinții, deschizând larg nările. Trebuia să împăturească totul în cămașă și să bage dispozitivul înapoi în geantă, ascuns bine printre documente, și ca să facă asta avea doar o mână. De fapt, doar trei degete. Pe frunte i se prelingea transpirația, și nu din cauza căldurii.

Nu mai avea timp. Ședința fusese devansată pentru ora douăsprezece și jumătate din cauza vizitei iminente a lui Mussolini și a feldmareșalului Keitel, care aștepta chiar în fața locuinței sale din Wolfsschanze, locuință în care colonelul intrase sub un pretext fals. Feldmareșalul urla la el să se grăbească. Își pierduse răbdarea. Și mai devreme își permisese să-l îndemne să se grăbească, dar cu respectul cuvenit unui invalid de război, așa cum era Claus Schenk Graf von Stauffenberg, fascinantul colonel de care Mariei îi plăcea atât de mult.

Stauffenberg a ieșit cu geanta în mână. Keitel s-a uitat atent la ea. Nimic mai normal decât să te prezinți la o ședință cu o geantă plină de hârtii, dar probabil că Stauffenberg o ținea prea strâns, iar asta pentru Keitel era elementul distonant.

— Le am pe toate aici, a spus colonelul. Documentele privind noile divizii Volksgrenadier{28} pe care i le vor prezenta Führerului.

Feldmareșalul a dat din cap, îndreptându-se spre mașină. Orice element distonant trecea acum pe locul doi, având în vedere urgența de a ajunge la ședința din Lagebaracke.

Eu transpiram în cortul ăla blestemat. Am mers acolo doar de dragul lui Leni, care discuta intens și chicotea cu Ernst, cu obrajii roșii, la fel și urechile, și gâtul, ca și cum cuperoza i-ar fi invadat fiecare centimetru de piele. Ulla, în loc să se uite la film, îi spiona, iar Heiner bătea cu degetul în bancă.

Discursurile liderilor îl plictiseau, nu pentru ceea ce spuneau, ci pentru că imaginile se repetau. Tocănea cu arătătorul pe lemnul băncii ca și cum ar fi amenințat vorbitorii, dar la Congresul Partidului Național Socialist din 5 septembrie 1934 toți voiau să-și spună părerea. Rudolf Hess, care în acea zi încă nu fusese declarat nebun de către Hitler, țipa de pe ecran: „Dumneavoastră ne-ați dat victoria, dumneavoastră ne veți da pacea!”

Cine știe dacă generalul Heusinger ar fi fost de acord cu această previziune. Nu aveam de unde să știu, doar mai târziu am aflat că, atunci când Stauffenberg a intrat în sala de conferințe, adjunctul Statului Major, Heusinger, mâna dreaptă a lui Hitler, citea un raport descurajant. Din raport rezulta că după ultima spargere a frontului central rus, poziția armatei germane devenise foarte riscantă. Keitel i-a aruncat o privire urâtă lui Stauffenberg: ședința începuse deja. Este 12:36, s-a gândit colonelul, în șase minute acidul va topi firul.

Hitler, cu spatele la ușă, așezat la o masă solidă din stejar, se juca cu lupa de care avea nevoie ca să studieze hărțile întinse în fața lui. Keitel stătea în stânga lui, iar Stauffenberg a luat loc lângă Heinz Brandt. În timp ce în cortul nostru vocea înregistrată de Dietrich cerea ca presa străină să spună adevărul despre Germania, colonelul Stauffenberg deschidea iar larg nările ca să inspire. Oricine l-ar fi privit în ochi, ar fi înțeles. Dar el avea un petic pe ochiul stâng și ținea capul aplecat. Ușor tremurând, a împins geanta cu piciorul pe sub masă, făcând-o să alunece pe podea pentru a fi cât mai aproape de picioarele Führerului. A înghițit o picătură de transpirație care-i căzuse pe buză și, încet, făcând câțiva pași, a ieșit. Nu a observat nimeni. Toți erau concentrați asupra hărților pe care Heusinger le prezenta