În cinematograful rudimentar improvizat de soldații Wehrmachtului, Ernst a luat-o de mână pe Leni, iar ea nu s-a împotrivit, ba chiar și-a pus capul pe umărul lui. Ulla și-a întors privirea, și-a mușcat o unghie, iar Heiner mi-a tras un cot, dar nu pentru a comenta idila.

— A doua parte este nemaipomenită! Știi cadrul când vulturul umple tot ecranul, fără sunet? m-a întrebat, ca și cum calitatea filmului ar fi fost o chestiune de onoare – onoarea lui.

De pe ecran, vocea lui Streichen avertiza:

— Un popor căruia nu-i pasă de puritatea rasei sale se duce de râpă.

În geanta lui Stauffenberg, firul devenea din ce în ce mai scurt. Colonelul continua să meargă impasibil, părăsind clădirea. Simțea o ușoară amorțeală în piept. Desigur, nu putea să alerge, dar inima îi bătea ca și cum ar fi alergat.

În Lagebaracke, Heinz Brandt s-a aplecat peste hartă ca să vadă mai bine – scrisul era foarte mic și nu avea nici lupă – și s-a împiedicat cu cizma de acea geantă abandonată. A dat-o la o parte cu un gest mecanic, ca să nu deranjeze, atât era de absorbit de raportul lui Heusinger. Este 12:40. Stauffenberg nu s-a oprit. Cu amorțeala în piept, continuă să meargă. Mai sunt două minute.

— Să-i facem pe muncitorii germani conaționali liberi, mândri și cu drepturi egale, răsuna vocea lui Robert Ley în cort.

În acel moment, Ernst o strângea deja la piept pe Leni și părea hotărât s-o sărute, chiar și Heiner a observat. Ulla a încercat să se ridice și să plece, dar el i-a șoptit la ureche, blocând-o:

— Ai văzut porumbeii?

Eu mă gândeam la tata, când spunea că nazismul a anulat lupta de clasă prin lupta între rase.

În picioare pe ecran, Adolf Hitler saluta personal armata celor cincizeci și două de mii de muncitori prezenți la apel, toți aliniați.

— Lopețile în aer! a strigat.

Lopețile acționau ca niște arme. În acel moment, o explozie asurzitoare a răsunat în cort, aruncându-ne de pe bancă. Am simțit cum mă lovesc cu capul de pământ, iar apoi nimic, nicio durere.

În timp ce muream, mă gândeam că și Hitler murea.

Câteva ore după explozie nu am auzit cu o ureche.

Un șuierat puternic îmi perfora timpanul, monoton, obsesiv, la fel ca alarmele la Berlin. Oricare ar fi fost nota, îmi răsuna în cap, izolându-mă de lumea exterioară, de confuzia care se crease.

Bomba explodase în Wolfsschanze.

— Hitler a murit, spuneau soldații, alergând în toate direcțiile.

Proiectorul, înclinat din cauza impactului, mai împroșca doar beznă și un bâzâit continuu, iar Leni tremura cu aceeași disperare ca în prima zi la masă. Nu o mai interesa de Ernst, care, cuprins de agitație, l-a întrebat pe Heiner:

— Ce facem?

Heiner n-a răspuns.

— A murit, a spus Ulla, și era surprinsă, pentru că nimeni nu ar fi crezut vreodată că Hitler va muri.

S-a ridicat în picioare înaintea tuturor, s-a uitat în jur ca o somnambulă și a spus abia murmurând:

— S-a terminat.

Cu fața la pământ, eu revedeam chipul mamei, cu cămașa de noapte pe sub palton. A murit îmbrăcată într-un mod ridicol. Am îmbrățișat-o și încă mirosea frumos. O revedeam pe mama moartă în timpul bombardamentului, iar o notă pe care nu reușeam să o recunosc îmi răsuna în timpan ca un ecou. Credeam că este o pedeapsă gândită special pentru mine.

Dar și Führerul îndura aceeași pedeapsă, și nu doar pe aceea. Ca să iasă de sub dărâmăturile din Lagebaracke, a cerut ajutorul unui ofițer nevătămat și, cu fața aia de coșar, capul afumat, brațul de marionetă și pantalonii sfâșiați ca o fustiță de rafie, era și mai ridicol decât mama.

Doar că el era în viață. Și intenționa să se răzbune.

•

Au anunțat evenimentul la radio în jurul orei unu noaptea. Herta, Joseph și cu mine ascultam așezați la masa din bucătărie, extenuați, și totuși treji. Nu am făcut nimic altceva decât să rămânem lipiți de aparatul radio, uitând până și de cină. În acea zi, tura de după-amiază de la Krausendorf a fost anulată. Autobuzul nu venise să mă ia și oricum nu m-ar fi găsit. Reușisem să mă întorc doar multe ore mai târziu, pe jos și fără cuvinte, lăsându-le să vorbească pe Leni și Ulla, care nu se mai opreau din supoziții: Ce se va întâmpla acum, că Hitler a murit?

Dar Hitler trăia și a transmis asta națiunii și întregii Europe prin microfoanele stației de radiodifuziune Deutschlandsender: faptul că scăpase de moarte era un semn că va duce la bun sfârșit sarcina pe care Providența i-o încredințase.

La fel a spus și Mussolini, care a ajuns la ora patru după-amiază din cauza unei întârzieri a trenului – deși ședința fusese devansată pentru a-l întâmpina –, s-a plimbat printre ruine cu prietenul său rănit, care, cu un an în urmă trimisese trupe naziste în Gran Sasso ca să-l elibereze din închisoarea în care era ținut. Până și ginerele lui, Galeazzo Ciano, votase împotriva lui în luna iulie a anului trecut{29}. Cu siguranță nu se putea spune că iulie era o lună propice dictatorilor. Dar Mussolini – un optimist incurabil – îndrăznise să spere că încă beneficia de încrederea regelui{30}, același rege care îl descrisese drept Gauleiterul{31} lui Hitler în Italia.

Așa sunt italienii, fără coloană vertebrală, puțin leneși, cu siguranță nu sunt cei mai buni soldați în circulație, dar sunt optimiști. Iar Mussolini era un bun prieten. Mai devreme sau mai târziu, Hitler trebuia să-i arate cât de bine îi imită râsul lui Victor Emanuel. Dintre toți oamenii de stat pe care Hitler adora să îi imite, omulețul cu râsul strident era calul lui de bătaie, făcând pe oricine să râdă. Atunci însă nu era momentul să glumească, era ars pe picioare și avea un braț paralizat. Îl însoțise pe Mussolini printre ruine doar pentru că, dacă ar fi stat în pat, așa cum îl sfătuise medicul, întreaga